Skip to content

Savitri VI

Într’acelaș ceas și craiul
Giumacena-’și recâștigă
Ochilor lumina, toată
Lumea limpede vĕḑênd-o.

Însĕ pentru fiul tânĕr,
Pentru noră, trist el este;
Și, căutându-’i cu soția,
Amêndoi s’afundă-’n codru.

Dar’ la ei sosesc bramanii,
Ce trăiau în sihăstrie;
Și, cu vorba mângăindu-’i,
S’au întors cu toți acasă.

Craiul se ’ncânta de basme
Minunate de frumoase,
Ce bĕtrânii-’i povestiră
Despre domnii vechi ai țĕrii.

Dar’, gândind părinții earăși
La copil și-a lui junețe,
Dor hain îi năvălesce;
Și se vaietă bĕtrânii.

Un Braman atunci se scoală:
»Dacă-i drept, că el e pustnic
Și că-’i drag la toată lumea,
E și drept, că el trăiesce!

Dacă-’i drept, că nora-’ți duce
Trai curat, ales, cucernic
’Și-a ’mplinit și jurămêntul,
E și drept, că el trăiesce!

Dacă-’i drept, că veḑi cu ochii
Și că fiara-’n codru sbiară,
E și drept, că virtuosul
Satjavan mai are ḑile.«

Mângăiat de înțelepții
Cei bĕtrâni, cucernici, sinceri,
Craiul nemișcat așteaptă,
Gândurile chibzuindu-’și.

Eată, că’n acea clipită
Vine fiul cu soția,
Veseli năvălind pe ușa
Dela casa părintească.

Și bramanii ’ntâmpinară
Pe bĕtrânul în uimire:
»Bucuria noastră-i mare,
»Că norocul te iubesce.

»Prin a fiului sosire
»Și-a nurorii revedere
»Și-a luminii lecuire
»Întreit ’ți-e aḑi norocul«.

Aprinḑênd un foc, bramanii
S’așeḑară împregiurul
Craiului; și sĕ-’l întrebe
Pe-al lui fiu așa ’ncepură:

»Nu puteai tu mai de vreme
»Sĕ-’ți aduci acas’ nevasta?
»Spune ce s’a pus în căle-’ți,
»Ca sĕ vii abia cu noaptea?

»Mamă-ta și-al tău pĕrinte
»Și cu noi în griji intrasem
»Și de-aceia povestesce
»Pricinile ’ntârḑierii«.

Satjavan

Cât ce-’mi dete tata voe,
Am plecat cu nevestica,
Și-am tăiat în codru lemne,
Însĕ rĕu mĕ durù capul.

M’am culcat sĕ dorm o leacă
Și mai sciu, că nici-odată
N’am durmit atâta vreme;
Asta-i causa ’ntârḑierii.

Un braman

Într’aceia fără veste
Tatăl tĕu vĕḑù cu ochii;
Nu vei fi sciind pricina,
Savitri va fi sciind-o.

Savitri, tu scii trecutul,
Desvĕlit ’ți-e viitorul;
Nu mai tăinuì nimica
Și ce scii ne povestesce.

Savitri

Cum sĕ pot avè eu taine?
Vĕ spun tot ce-’mi stă pe suflet,
Că prea drept ghîcirăți eată,
Care este adevĕrul:

Narada îmi prorocise,
Că bărbatul o sĕ-’mi moară;
Tocmai aḑi sosise ḑiua,
Și sĕ fiu cu el voit-am.

Adormind, venì chiar Iama
Sufletul legându-’i strașnic,
Și pornindu-’l cătră locul,
Unde sûnt străbunii nostri.

Eu plecai pe-ale lui urme,
În credință preamărindu-’l;
El, ’mi-a și ’mplinit cinci pofte,
Ascultați, ce fel sûnt ele:

Socrului împĕrăția
Și lumina ’i-a întors-o;
Tatii rod îi dăruesce
Și copíi ’mi-a dat și mie.

Și ’n sfîrșit ’mi-a dat vieața,
Ce din Satjavan răpise,
Pentru care eu făcusem,
Și-’l păzisem, jurămêntul.

Și așa v’am dat de scire
Ce-i pricina ’ntârḑierii
Și din grelele năcazuri
Cum răsare buna-’mi soarte.

Bramanii

Casa regelui vestită,
Înecată ’n suferințe
Se ridică ear’ cu fală
Prin vîrtutea ta, Savitri.

Și-au mai lăudat bramanii
Pe femei’-aceasta bună,
Și-apoi salutând pe fată
Și pe fiu, s’au dus acasă.