Skip to content

Aurul stelelor

I.

Albastrul înflorit cu jar

Se sprijină pe munții suri,

Argintul curge pe păduri,

Iar câmpurile sunt de var.

 

Și valuri curg, purtând în ele

Sclipiri de lună, roi de stele

Întregul cer, – dar în cascade,

Fugind cu ele, cerul cade.

 

Căderea crește un tezaur

De boabe de mărgăritar…

În valul, ce pornește iar,

Din ceruri pică stropi de aur…

II.

Cu pași tăcuți treziți cărarea,

Purtați de dor, înlănțuiți, –

Și n’auziți privighetoarea,

Atât sunteți de fericiți

În aurul, ce umple zarea…

 

Vă poartă aripa tăcerii,

Vă ‘mbracă mrejele luminii,

V’adapă seva primăverii,

Ce urcă ‘n florile grădinii.

 

Și nici un gând nu se desprinde

Din voi spre drumul pribegiei!

Această clipă vă întinde

Întreagă cupa veciniciei.

III.

Stau singur sub lucirea lunii

Cum stau nebunii…

                            Gândul meu

Însetoșat de Dumnezeu

Cutreeră, străbate firea

Și nu-l găsește nicăirea…

 

În drum rotirile de astre,

(Nu’s lumi albastre,)

                           Cântă ‘n cor,

Și ‘n drumul lor fulgerător

Străbat prin timp, străbat prin spațiu,

Sorbite par’că de nesațiu.

 

Noroi e ce vedem argint, –

Sclipiri ce mint!

                           Doar depărtarea

Le dă lumina și culoarea…

Și ‘n timp ce ‘ncep să ‘mi dau seama,

De ce ‘mi pătrunde ‘n suflet teama?…

 

Ca frunza tremur, mă frământ

Ca fulgu ‘n vânt…

                           Dar Dumnezeu

Nu mai încape ‘n gândul meu!…

Și totuși tremur… Dar de cine?…

El poate ‘n tot e, chiar și ‘n mine…

 

O, nu! Nu cred! Eu sunt prea mic!

Un biet nimic

                           Crescut din humă,

Ce-o clipă-l naște și-l sugrumă…

Ci ‘n moartea mea eu simt cum moare

Un cer de taine sclipitoare…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 38)