Skip to content

Buddha

Mâine ‘n zori voi pune șeaua pe Kantàka, – sbor de vânt, –

Ce ‘ntrupează năzuința… Cer senin, pustiu pământ,

Ajutați-mi! Las palatul de cristal și de rubine,

Vinul spumegând în cupe, reverii de muzici line,

Parcuri verzi, grădini, în care nu se mai moare primăvara,

Visurile mele toate ți-le las, – te las, Tamara…

În zadar ruga-vei cedrii și molifții ca să-ți spue

Unde sunt… Doar astrul care dimineața ‘n cerurui sue

Mă va ști, – dar nu e nimeni să priceapă glasul lui!

Cine știe ce-i lumina, sau albastrul cerului?…

În pustiu, lângă copacul Boddhi, vecinic înverzit,

Multă vreme, ziua-noaptea, voiu privi spre Răsărit,

Și voi sta așa pân’ mintea-mi s’o desface ca o floare,

Luminându-se în raza răsăritului de soare…

Buddha, lasă peregrinul prosternat sub ochii Tăi,

Să se ‘nalțe cu gândirea peste ceata celor răi,

Și arată-i drumul, care duce ‘n sferele senine,

Ca s’ajungă să devină înțelept și bun ca Tine…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 10.)