Skip to content

Cuvânt înainte (Antologie sanscrită)

George Coșbuc 20.09.1866 - 9.05.1918
George Coșbuc 20.09.1866 – 9.05.1918

George Coșbuc a luat de timpuriu contact cu acel colos de frumusețe și înțelepciune care este cultura indiană. Roadele fascinației pe care această cultură a exercitat-o asupra sa au fost, încă din anii tinereții, întâi traducerea Śakuntalei, apoi Antologia sanscrită. El însă nu a pătruns cu totul în miezul literaturii și filo­sofiei sanskrite, care, pentru a putea fi înțelese, impuneau a fi, mai întâi de toate, probleme de viață. Mai târziu, George Coșbuc s-a apropiat cu același entuziasm și cu aceeași bună-credință cu care se apropiase de cultura indiană și de Dante; în acest ultim caz, atât vârsta de aur a Divinei comedii, cât și vârsta maturității lui George Coșbuc au corespuns și i-au permis acestuia înălțarea unui monu­ment în a cărui construcție a fost arhitect și inginer, sculptor și pictor, precum și juristul imaginat în faţa posterității, în cazul literaturii sanskrite, însă, tălmăcirea lui George Coșbuc are meritul de-a fi prilejuit publicului cititor românesc primul contact de acest fel cu literatura indiană și totodată dezavantajul de-a prezenta un conținut literar prin ima­ginea unei paupere hărți, cu neprecise și tremurate conture, în măsură să deruteze pe navigatorul spre mările de lumină ale Indiei.

La George Coșbuc, interesul pentru cultura indiană începe încă din perioada de formație literară. Marii romantici europeni, Goethe, Schiller, apoi poeții post-goetheeni, ca Heine, Uhland, Platten, pe care poetul îi cunoștea, erau toți buni cunoscători ai literaturii orientale. Unii din poeții și scriitorii de la începutul secolului al XIX-lea, ca Fr. Rüc­kert1, Fr. Schlegel2, erau și orientaliști cu renume și autori de traduceri și de cărți privind cultura Orientului. Exemplul lui Mihai Eminescu, pasionat iubitor al cul­turii orientale și indiene în special, îi era de asemenea apro­piat. Ceva mai târziu, când George Coșbuc devine redactor la Tribuna din Sibiu (1888-1889), găsește aici pe Ion Slavici, G.B. Duică și I. Bechnitz, care îl cunoscuseră pe Mihai Eminescu la Viena și care îi transmit tot ceea ce George Coșbuc nu ar fi putut afla decât de la ei privitor la cultura și preferințele lui Mihai Eminescu.3

De aceea, chiar dacă nu a început să lucreze la materia­lele Antologiei înainte de 1889, trebuie subliniat că atmosfera de la redacția Tribunei era cât se poate de favorabilă culturii orientale. Această atmosferă era întreținută atât de Ion Slavici, cât și de G.B. Duică, amândoi mari admiratori ai gândirii orientale în general; în plus, G.B. Duică tradusese pe baza unei versiuni germane frag­mentul Sāvitrī din Mahābhārata4. Este sigur că această perioadă a avut o mare influență asupra formării gustului poetului, deși concretizările au venit ceva mai târziu.

E probabil că perioada în care George Coșbuc a tradus, prin intermediul limbii germane, poeziile și fragmentele din literatura indiană clasică, grupate mai apoi sub numele de Antologie sanscrită5, cea a primilor ani de după venirea sa la București (1889), este perioada în care lucra și la traducerea Śakuntalei6, perioadă în care motivele orientale încep să fie mai frecvente în opera sa poetică: Fatma, Nu-i ca ea (1891), Legenda trandafirilor, Vântul (1892), El-Zorab, Puntea lui Rumi, Zobail (1893).7

Referindu-se la această perioadă (1889-1893), G.B. Duică8 spune: „Pe Coșbuc nu-l încânta numai poezia (era vorba de Śakuntalā), îi plăcea și filosofia aceea practică, din care a ținut să ne dea o părticică și în sentințe“. Fără îndoială că era vorba de Proverbii indice, care, după ce au fost publicate în 18949 pentru întâia oară, formează capitolul Maxime și proverbii al Antologiei.

Pentru mitologie, folclor și filologie, George Coșbuc avu­sese întotdeauna un interes viu. Teoriile mitologice pe care le accepta despre unitatea fundamentală a folclorului indo-european l-au făcut să fie și un cercetător al folclorului oriental. Teoriile de gramatică comparativă care dovedeau originea comună a limbilor europene și sanskritice l-au determinat și mai mult să-și adâncească cunoștințele în domeniul culturii orientale. Unii dintre filologii de seamă ai secolului al XIX-lea, ca Max Müller (1823-1900), fuseseră și mari orientaliști.

Exemple de poeți, scriitori și de filologi contemporani care scriseseră despre cultura orientală îi erau, așadar, cunoscute; în plus, exista și o bibliografie importantă de istorii ale literaturii și culturii indiene, care i-ar fi putut sugera ideea unei antologii. Traduceri competente de texte sanskrite în limba germană, limbă bine cunoscută poetului, care nu știa limba sanskrită, existau din abundență, fără să mai menționăm pe cele în limba latină, franceză sau engleză.10

Ținând seama de preferințele manifestate, de mediul cul­tural românesc și euro­pean în care se dezvoltase, de sensi­bilitatea sa la necesitățile vieții culturale românești ale timpului, apariția traducerilor ce alcătuiesc Antologia e pe deplin justificată. Actul de naștere al Antologiei trebuie considerat scrisoarea pe care în 1803 poetul o adresează lui Titu Maiorescu11:

„Aș fi dorit să public… o Antologie sanscrită, o carte de vreo 20 de coale. Dar aceasta d-l Socec nu e dispus s-o editeze… Sunt traduceri numai în versuri din Maha-Bharat (vreo 2.000 v.), din Ramajam, din Vedas, vreo sută de epigrame lite­rare, maxime și proverbii, și poezii de vreo 20 de poeți – cu note și cu o introducere. Aș lua și Sacontalā lângă ele…”

Este posibil ca poetul să fi avut, în afară de Śakuntalā, destule materiale pentru o antologie de 2.000 de versuri, materiale din care jumătate să se fi pierdut – Antologia publicată, după toate probabilitățile, în 1897, și care ni s-a păstrat până în prezent, are circa 1.050 versuri. Pare ciudat totuși că poetul n-a publicat nimic în reviste din această a doua jumătate, nici înainte, nici după 1893, când, în urma refuzului editorului Socec de a publica Antologia, poetul publică materialele la care se referă mai sus în revistele Vatra (1894) și Con­vorbiri literare (1896). Atât ediția din 1897, apoi cea din 1907 și cea din 1923 conțin – cu excepția frag­mentului Potopul, 22 de versuri, care este adăugat – numai materialele publicate în revistele de mai sus.Antologia actuală, împreună cu Śakuntalā, reprezintă însă un volum, foarte apropiat cantitativ, de ceea ce ar fi putut înțelege George Coșbuc prin cele 20 de coli menționate în scrisoarea către Titu Maiorescu; în plus, vom tine seama că, dacă ar fi avut intenția să scrie o Anto­logie de „20 de coale“ fără Śakuntalā, George Coșbuc ar fi trebuit să cvadrupleze materialele antologiei ac­tuale (?!). Or, până acum nu avem informații că poetul a încercat să-și pună în practică o astfel de intenție. Consi­derăm de aceea că George Coșbuc intenționa la început să cuprindă sub numele de Antologie sanscrită și Śakuntalā.

Pentru susținerea celor de mai sus este de subliniat că majoritatea lucrărilor contemporane care i-ar fi putut sugera lui George Coșbuc ideea de a scrie o antologie de literatură sanskrită cuprindeau fragmente foarte reprezentative din genuri diferite, din care făceau deseori parte și fragmente dramatice, uneori chiar din Śakuntalā (vezi Schle­gel, Fr.).

Oricare ar fi realitatea în privința intențiilor poetului, și orice incompletitudini s-ar afla în Prefața și notele sale, Antologia sanscrită rămâne, în forma în care ni s-a păstrat, una din realizările lui de seamă. Ea dovedește simțul acut al necesităților culturale ale mo­mentului istoric, gustul sigur în alegerea fragmentelor po­etice și mai ales faptul că, uneori, a putut pătrunde și sensul adânc al versurilor, care nu numai că l-au entuziasmat, dar l-au și convins, încât „bătrâna înțelepciune a strămoșilor poeziei și filosofiei omenești vorbește astfel înțeles și simpatic și pentru noi“… cum spune Nicolae Iorga12.

Meritul de a ne-o fi redat pe „înțeles și simpatic și pentru noi“ este al lui George Coșbuc, și acest merit a rămas neîn­trecut și azi, după aproape 70 de ani de la prima apariție; aceasta, cu atât mai mult cu cât epopeile Rāmāyana și Mahābhārata, din care George Coșbuc a făcut majoritatea traducerilor sale, adevărate enciclopedii de cunoștințe, descriu o civilizație ideală, căreia indienii au încercat întotdeauna să se conformeze în viața socială și individuală.Suferințele și credința Sitei, curajul și noblețea lui Rāma în Rāmāyana, înțelepciunea lui Śrī Kr̥ṣṇa, fap­tele minunate ale celor cinci fii ai lui Paṇḍu în Mahābhārata, întâmplările prin care trec sutele de personaje au format moștenirea culturală cea mai iubită a poporului indian.

Oamenii care ascultă povestirile și azi cu același interes ca și în antichitatea depărtată în care au fost compuse s-au format deseori după imaginea personajelor care le stârniseră admirația. Exemplele de virtute și cinste, noblețe și respect au stat la temelia ideilor morale ale generațiilor, care au căutat să le actualizeze, iar majoritatea filosofilor, poeților și dramaturgilor indieni s-au inspirat și ei din cele două epopei.

Este aproape cu neputință să avem o înțelegere mai adâncă a concepției de viață indiene fără o cunoaștere a Rāmāyanei și a Mahābhāratei.

Geniul precoce și timpuria înclinare către filosofie, carac­teristice lui Mihai Eminescu, nu au fost proprii și lui George Coșbuc. Spre sfârșitul vieții, însă, George Coșbuc se apropie, pe altă cale, de ceea ce a reprezentat cultura filosofică a marelui său înaintaș.

În 1896, când probabil a scris prefața și notele la Anto­logia sanscrită, apărută în 1897, George Coșbuc se afla într-o perioadă de informare. El nu poseda încă acea vedere de ansamblu a culturii orientale și a antichității indiene în special, pe care ar fi presupus-o schița pe care încearcă s-o facă în Prefața și notele sale. Comentariile ediției actuale încearcă să aducă Prefața și notele lui George Coșbuc mai aproape de valoarea textului traducerilor – acolo unde poetul și-a putut desfășura din plin talentul –, astfel încât, sub prestigiul numelui lui George Coșbuc, să nu reintre în circuitul culturii românești decât o imagine pe cit posibil corectă asupra literaturii sanskrite.

———————————————————————

  1. Rückert, Fr.: poet și orientalist german, 1786-1866.
  2. Schlegel, Fr.: scriitor și savant german, 1772-1829.
  3. Demetrian. S.E.: Literatura indiană clasică în poezia lui Mihai Eminescu, în ”Limbă și literatură”, nr. 9, București, 1965; Demetrian, S.E.: Influence of Ancient Indian Thought on the Poetry of Mihai Eminescu, în ”The Indo-Asian Culture”, XIV, nr. 3, New-Delhi, India, July 1965.
  4. Duică, G.B.: Savitri. Poveste indică din Mahabharata, Sibiu, 1891.
  5. Coșbuc, G.: Antologie sanscrită, Craiova, f.a., 84 p. Coșbuc, G.: Antologie sanscrită, București, 1907, 93 p. Coșbuc, G.: Antologie sanscrită, București, 1923, 110 p.Simensky, Th.: Antologia sanscrită a lui George Coșbuc. în Analele științifice ale Univ. A.I. Cuza, lași, Secţ. III, 1956, nr. 1-2.
  6. Convorbiri literare, București, 1890-1892.
  7. Demetrian, S. E.: Literatura indiană în poezia lui George Coșbuc, în Limbă și literatură, nr. XII, București, 1966.
  8. Duică, G.B.: Cu George Coșbuc, Lucea­fărul, nr. 5, 1919.
  9. Vatra,1894, p. 310-312 și 344-349.
  10. Schlegel, Fr.: Uber die Sprache und Weisheit der Inder, 1808; Essai sur la langue et la philosophie des indiens, Paris, 1833;Lassen, Chr.: Anthologia Sanscritica, Bonnae, 1865; Gubernatis, Angelo de: Piccola enciclopedia indiana, Roma, 1867; etc.
  11. Torouţiu, T.E.: Studii și documente literare, vol. V, p. 116;Duțu, Al.: Quelques précisions sur l’Anthologie sanscrite, Studia et Acta Orientalia, nr. 2, București, 1959.
  12. Iorga N.: Prefața la Comori indiene – proverbe în versuri de Enescu-Stîlpeni, București, 1925, p. 4, unde Nicolae Iorga se referă la cultura indiană.