Skip to content

De profundis

Singurătate, tu îmi torni în suflet

Tăcerea cimitirelor – ruine,

Pe apa ta alunecă fantasme!

Sunt veacurile ce plutesc în mine.

 

Li-am smuls în pribegia mea sclipirea

Și cu puterea ei biruitoare

Îndrept prin sita minții obosite

Un reflector spre vremea viitoare…

 

Simt valul vremii curgător prin toate,

Simt neoprirea lui, care sfăramă, –

E ne’ntrerupt, ori cât ar vrea pendula

Să-l întretae ‘n clipe de aramă…

 

Ca un copac îngălbenesc spre toamnă,

Și ‘n spolierea ne ‘nduratei sorți

Cu mii de rădăcini îmi sorb viața

Din cranii impalpabile de morți…

 

Cu creștetul ‘nălțat spre înstelarea

Albastrului abis nedefinit

Fantoma mea străpunge universul,

Eternizând o punte de granit.

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 41)