Skip to content

din “David”

O, tu ce treci măreț prin bolți albastre

Și verși în lume viață și lumină,

În calea ta azurul se’nsenină,

Și ‘nviorate sufletele noastre

Tresar de-o ne’nțeleasă bucurie…

 

Pământului dai strai de sărbătoare,

Câmpiile și luncile ‘nverzești,

Și holdele pe-ogoare tu le crești…

Când te-oglindești în tinere isvoare

Vin paserile toate de s’adapă…

 

Când seara pleci, când raza ta se stinge,

Și lași în urmă doar un trist amurg,

Te plâng în murmur apele ce curg,

Duios zefirul printre flori te plânge,

Și ‘ntreagă lumea ‘și pleacă tristă capul…

 

De-ar fi să trec prin viața mea ca tine,

Întâi să strălucesc și-apoi să mor,

Știind că-s viu în mintea tuturor,

N-ar fi un om mai fericit ca mine

În clipa cea din urmă a vieții…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 20.)