Skip to content

Focul

Te știu, te simt, te preamăresc, scânteie!…

Tu te-ai aprins în soare, umplând nemărginirea

De raze, de căldură, incendiind tăria…

Atâta ți-e de mare și sacră strălucirea,

Încât orbim, spre tine de ne-nălțăm privirea…

De-acolo, din înaltul de nimeni măsurat,

Tu darnic verși pe țarini viața, rodnicia,

Și florile te-așteaptă cu ochiul însetat…

Te știu, te simt, și mă ‘nfior, scânteie!…

În lava ce se zbate și clocotă și geme

Mai jos de unde ‘ncepe a fi necunoscutul,

În adâncimi ascunse, de-atâta amar de vreme,

To tu scântee sacră, tot tu ești începutul…

Cum sfredelesc pământul și cum s-asvârl spre soare

Torentele de lavă, încrucișând în drum

Cu ploaia de lumină…

Ce săbii lucitoare!…

În timp ce se ‘nfioară Apusul, Răsăritul,

Cu ochiul lui albastru le-admiră Infinitul…

Te știu, te simt, și sângerez, scântee!…

Tu te-ai născut în mine și mi-te-aprinzi în sânge,

De flacără mi-s ochii, și buzele de jar,

Hlamida ta de pară în jurul meu se strânge

Și toate ale mele din tine mi se par…

‘Naintea Ta, Părinte, în pulbere m’aștern,

Prin Tine mă simt frate cu soarele etern…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 11.)