Skip to content

I.113 – Către Uṣas

Se apropie lumina. Din lumini cea mai frumoasă.
Ce puternic dau de veste solii ei strălucitori!
Noaptea se retrage-n grabă la porunca lui Savitri,
Și în locu-i, Aurora stă-n culcuşul ei de nori.

 

Vine-ncet, scăpărătoare, îmbrăcată-n văluri albe,
O urmează-ndeaproape luminosul ei vițel,
Presimțind-o, de pe tronu-i, s-a retras întunecata,
Deşi sunt surori de-o seamă şi-au obârşia la fel.

 

Una alteia-şi urmează, din a lumii începuturi;
Fără moarte, peste lume aşezându-se pe rând,
Una schimbă celeilalte diafana ei culoare,
Revenind ascultătoare după veşnicul Orînd.

 

Drum, surorile amândouă, unul singur: Nesfârşirea.
Vine una după alta ascultând un glas zeiesc,
Calea lor nu va cunoaşte nici oprirea, nici răgazul;
Nu se ceartă între ele şi în veci nu se ciocnesc.

 

Se întorc mereu în lume la bucăți de timp egale,
Bine chibzuita vreme o împart chiar la mijloc;
Inimă: doar una numai şi-Aurora şi-înnoptarea,
Chiar dacă au alte chipuri şi nu seamănă de loc.

 

Purtătoarea sclipitoarei dărnicii, priviți-o, vine,
Veselă deschide poarta, luminând trandafiriu,
Pune în mişcare totul, ne arată-a lumii vrajă,
Și trezeşte la viață tot ce e pe lume viu.

 

Pe acel ce decuseară se culcase, îl trezeşte,
Pe un altul îl trimite după hrană mai târziu,
Celui cu privirea slabă îi ajută ca să vadă,
Și trezeşte la viață tot ce e pe lume viu.

 

Unul caută victorii, altul cinstea, sau câştigul,
Fiecare se îndreaptă spre o treabă când e ora,
Orice om să se gândească cum să-şi strângă-agoniseala,
— Pentru asta, la viață, îl trezeşte Aurora.

 

Fiica cerului apare în lumina dimineții;
— Cum o tânără femeie, haina cu podoabe noi
Și-o arată zâmbitoare, surâzând privirii noastre;
O, Uṣas, prea-fericito, luminează pentru noi!

 

Cea de azi e strănepoata aurorelor trecute,
Și tot ea este bunica tuturor ce vor urma,
Strălucind, ea dă viață celor care au viață,
Doar pe morți, nici tu, zeiță, nu-i mai poți reînvia.

 

Ori că ne-ai făcut, în vetre focul sacru să-l aprindem,
Ori că ție, de la soare, flăcări ți-a luat ființa,
Fie că, din somnul nopții ne-ai trezit s-aducem jertfe,
O, Uṣas, tu meriți veşnic, de la zei, recunoştința.

 

Câtă vreme vei rămâne, dreaptă, la mijloc de cale,
Către viitor cu ochii, dar şi spre trecut puțin,
Vei simți cum te atrage cu tristețe cele duse,
Și-ai să te îndrepți grăbită către cele care vin.

 

Duşi sunt toți care priviră aurorele trecute;
Le privesc pe cele de-astăzi ochii noştri muritori,
Dar se-apropie în grabă generațiile care
Vor privi uimiți pe ceruri viitoarele-aurori.

 

Ea alungă tot ce-i ură. Pune Dreaptă-Orânduire;

Ea născută să păstreze neschimbatul Legii-Rost;

Tu, bogată în îndemnul ce ne-aduce fericirea,

Vino, tu cea mai frumoasă dintre toate câte-au fost.

 

Până azi, Uṣas la vreme s-a ivit. Nezdruncinată.
Strălucind ca şi acuma, pretutindeni luminând,
Se va ridica şi mâine risipindu-şi bogăția,
Limpezindu-ne viața, toate zilele la rând,

 

Luminoasă va apare în oricare dimineață,
Fără teama bătrâneții, neştiind nici moartea ce-i,
Niciodată nu se-abate; pe acelaşi drum i-e mersul,
Cum îi hotărâră zeii, neschimbat, destinul ei.

 

Cu găteli multicolore stă-ntre-a cerului coloane;
— Scânteind, din somn ea scoală oamenii; şi buni şi răi,
Haina nopții, mohorâtă, a zvârlit-o de pe umeri,
Și se-apropie în carul, tras de roibii, caii săi.

 

Vine aducând cu sine toate ale lumii daruri,
Razele-i strălucitoare, calde, ne-or încununa,
Cea de azi e cea din urmă dintre cele ce trecură,
Și e prima dintre cele care mâine-or lumina.

 

Ridicați-vă! în inimi, ne-a pătruns un suflu proaspăt.
Noaptea a trecut; lumina prinde-ncet a se ivi,
Soarelui, să nu-l încurce, ea i-a netezit cărarea,
Nouă ne-a lungit viața iarăşi cu o nouă zi.

 

Printre strunele vorbirii, cel ce-n cântec se rosteşte,
Călăuză vrea să-i fie Aurorei, iscusit,
Pentru cântărețu-acesta, luminează, tu, frumoaso,
Și fă-i drumul lung al vieții cu urmaşi împodobit.

 

Pentru muritorul care le cinsteşte, s-or întoarce,
Dăruindu-i vaci şi-ndemnul de a fi cutezător;
— De-ar putea avea-le-ar toate cel ce caii şi-i jertfeşte,
Când ca vântul serii zboară imnul său invocator,

 

Maică-a zeilor, cu chipul roşu cum e sacrificiul,
Eşti asemeni cu Aditi când pe cer, înalt, luceşti,
Fă astfel ca totdeauna printre oameni să renaştem,
Tu, aceea care ruga ne-o asculți şi-o împlineşti.

 

Auroră, răsplăteşte generos pe-acela care
Face jertfe împlinite în ritualuri şi mister,
De-asta, ruga mea se-ndreaptă către Mitra şi Varuna,
Spre Aditi şi spre Ape, spre Pământ şi către Cer.

 

Imnuri vedi­ce, tăl­mă­ci­te în ver­suri de Ion Lari­an Pos­to­la­che după tex­te­le fran­ce­ze, ger­ma­ne și engle­ze tra­du­se și com­pa­ra­te de Viori­ca Vizan­te, cu un Cuvânt îna­in­te de Ser­giu Al-Geor­ge. Bucu­reși: Edi­tu­ra pen­tru Lite­ra­tu­ră Uni­ver­sa­lă, 1969.