Skip to content

I.32 – Către Indra

Vreau să vă cânt acuma cumplitele isprăvi,
Făcute de acela ce trăznetul în slăvi
Îl poartă pretutindeni;
El, domnul Indra, zeul,

 

Care în luptă cruntă zdrobi vrăjmașul,
— Zmeul, 
Iar munților le sparse puternicul zăvor,
Ca apele să curgă în albiile lor.

 

Balaurul năpraznic, cu ghiare ascuțite,
Care păzea cu grijă izvoare tăinuite,
L-a frânt cu buzduganul ce marele teslar,
I l-a strujit, vrăjindu-l, el meșterul Tvaṣṭr̥.

 

Mugind ca o cireadă ce scapă din ocol,
Sărind peste zăgazuri, căzând în rostogol,
Năvalnic se porniră al apelor noian,
Călătorindu-și unda grăbită spre ocean.

 

Această fără seamă ispravă vitejească,
Doar mult iubita Soma putu s-o făurească,
Acolo, când se face zdrobirii sărbătoarea,
Și unde zeul Indra i-a degustat licoarea.

 

Eliberat prin Soma și întărit prin ea,
Când sărbătoarea „Celor trei buți” se prăznuia,
A luat în mână arcul, și trăznetul, temultul,
Zdrobind dintre balauri pe cel dintâi născutul.

 

O Indra, când în luptă, izbind cu buzduganul
În cel dintâi balaur, ți-ai sfărâmat dușmanul;
Șireților, întregii noian de șiretlicuri
L-ai destrămat îndată, ușor, ca pe nimicuri.

 

Dând naștere-aurorii, și-n cer, acelui astru,
Ce luminează țara văzduhului allbastru,
De-atunci încolo-n veacuri n-ai mai putut afla
Dușman, să se măsoare cu vitejia ta.

 

Puternica ta armă e trăznetul.
Acela cu care domnul Indra pe Vr̥tra l-a lovit;
— Era spătos acesta, vrăjmaș al omenirii,
Și piedică în calea oricui l-a întâlnit.

 

Iar după cum copacii tăiați într-o pădure,
Zac retezați de-avalma de bardă ori topor,
Balaurul, asemeni, zăcea în drum grămadă,
— Bucăți de mădulare în neființa lor.

 

Așa cum la beție câte-un bețiv se-ngâmfă,
La fel, lăudărosul, pe zeu l-întărâtă,
Pe el, pe vânătorul, pe zdravăn băutorul,
Ce stinge sfânta Soma, oca după oca.

 

Dar nu putu să-ndure, turbata lovitură,
Nici armelor lui Indra să-i stea nepăsător;
— Cu nasul rupt, el zace răpus pe totdeauna,
Găsind în domnul Indra stăpân necruțător,

 

Cu brațele tăiate și fără de picioare,
Puțină vreme totuși a mai luptat năuc,
Credea că va să poată pe Indra să-l doboare,
— Așa precum se crede bărbat un eunuc.

 

Dar apriga săgeată de trăsnet fulgerată,
Ce i-o trimise-n spate nevolnicului ciot,
L-a sfărâmat pe Vr̥tra, bucăți împrăștiindu-l,
— Ciosvârte ciopârțite zvârlite peste tot.

 

Rănit de moarte monstrul zăcea în agonie;
— Precum o oală spartă sta capul sângerând;
Iar apele, în goană, treceau acoperindu-l
Curgând nestăvilite cum n-au mai curs nicicând.

 

Erau acele ape pe care mortul demon
Cu trupul lui nevolnic le-a-mprejmuit cândva
— Iar azi, fără suflare, răpus pe totdeauna,
Însângerat și singur, balaurul zăcea.

 

I-a fost pe veci-înfrântă mânia și puterea,
Săgețile lui Indra loviră crunt în el ;
Iar Danu, născătoarea-i, îl priveghea jelindu-l,
Cum vaca stă culcată alături de vițel.

 

Iar stârvul lui în valuri l-a azvârlit,
Acolo unde-i adânc nesomnul bulboanelor silhui,
Ce-n lungă neodihnă aleargă înspumate,
Curgând nestăvilite peste mormântul lui.

 

În neagră-ntunecime s-a scufundat învinsul,
Acel pe care Indra cumplit s-a răzbunat:
— Dar apele, de Dasa mai ascultau asemeni,
Precum ascultă soața, supusă, de bărbat.

 

Lui Dasa în robie-i era oricare apă,
— Precum de Pani noianul de vaci era închis,
— Și au pornit năvailnic să curgă liberate,
Când Indra pe balaur în luptă l-a ucis.

 

O Indra, Tu Unicul, te-ai preschimbat la vreme;
Când te-a lovit în față, în fir te-ai prefăcut,
— Ai rupt zăgazul care ținea ascunsă apa,
Iar vacile, în voie merg astăzi la păscut.

 

Nici trăznetul, nici ceața, nici grindina, nici norul,
Ce le-arunca demonul, năpraznic ca un vânt,
Nu l-a învins pe Indra, — iar brav e doar acela,
Ce-și duce biruința la capăt, neînfrânt.

 

Ce plăzmuiri ciudate, ce groaznice vedenii,
Jucară înainte-ți ca tu să te-nspăiminți?
Și peste-acele râuri ce-s nouăzeci și nouă,
Ca vulturul, sălbatec, în zbor să te avânți.

 

Indra e stăpânul ființelor ce umblă,
Și a celor ce-mpietrite de-a pururea rămân;
E rege atotputernic făpturilor cu coarne
Și celor fără coarne de-asemeni e stăpân.

 

El, trăznetul îl ține în brațele-i vânjoase;
— Popoarele ascultă de glasu-i tunător,
Și-nvăluie noianul de neamuri de pe lume,
Precum obada strânge al spițelor sobor.

 

Tex­te ale­se din liri­ca sanscri­tă. Tăl­mă­ci­re de Char­lot­te Filitti și Ion Lari­an Pos­to­la­che. Bucu­rești: Ed. Alba­tros, 1973, pp. 59–64.