Skip to content

VI.61 – Către Sarasvati

Ea, Sarasvati, e zeița care
I-a dat lui Vadhryasiva mulții fii,
– Unul din ei, mărețul Divodāsa,
A șters a noastre mari vinovății

 

Ce ne-apăsau, – cumplită făr-de-lege
Față de Mani; iar Panii blestemați
Au fost lăsați de-același Divodāsa,
Să flămânzească pururi nemîncați.

 

Acestea-s Sarasvati, daruri care
Nu pot avea pe lume-asemănare!
Ea, Sarasvati-i cea care-a tăiat,
Fierăstruind a munților spinare,

 

Săpând, ca cel ce taie rădăcini,
Cu vijelia apei rotitoare.
Ea, pe străini i-a înecat în unde,
Acoperind tot neamul lui Parvata…

 

– Prin rugăciuni și laude ni-i vrerea,
S-o preamărim pe Binecuvântata.

 

Doboară-l Sarasvati și-l sfărâmă,
Pe cel ce e de zei neiubitorul,
Cum sunt acei nelegiuiți urmași,
Din neamul lui Brisaya, vrăjitorul.

 

Tu, Sarasvati, neamurilor noastre
Le-ai dăruit câmpia roditoare;
Pentru vrăjmași, venin ai pus în unde,
– O tu, acea bogat-răsplătitoare.

 

Pe noi să ne ajute Sarasvati,
Zeița prea bogată în minuni,
Ea protectoarea noastră, către care
Aleargă ale noastre rugăciuni.

 

Astfel ești invocată Sarasvati,
Când așezăm pe-o frunte de oștean
Cunună, cum și Indra a primit,
Când l-a ucis pe Vritra cel viclean.

 

Și mai dorim, Atotbiruitoareo,
S-avem iubirea ta drept talisman,
Câștigul să ni-l dai cât mai degrabă,
Așa cum face marele Pușan.

 

Năpraznicei, acestei Sarasvati,
Ce-i frânge pe vrășmași fără zăbavă;
– Ei, cea cu roți de aur la trăsură,
Vrem să-i trimitem cîntece de slavă.

 

Că ea aleargă veșnic mugitoarc,
Bolborosindu-și apa înspumată;
În ne-ntreruptă curgere de-a pururi,
Călătorindu-și unda-nhorbotată.

 

Că ea ne’ajută vrajba s-o înfrângem,
Și orice dușmănie s-o zdrobim,
Ea, Strictei-Rânduiri prea credincioasă,
Și-n veșnicie, Marelui-Sublim.

 

Că ea, asupra apelor surori
Și-ntinde biruința-i la soroc,
Cum soarele își urcă peste zile
Biruitor, luminile-i de foc.

 

O draga mea, iubită-ntre iubite,
Cu neamurile tale, toate șapte,
Fii lângă noi, aleasă Sarasvati,
Ca să-ți slăvim cântând a tale fapte.

 

Meleagurile toate pământene,
Și largi câmpii, văzduhul tot, și țara,
Ea le-a umplut cu-al apelor belșuguri,
Și-a alungat din preajmâ-ne ocara.

 

Sălașul ei, departe, sus, în munte,
În trei ascunse plaiuri depărtate;
– Pe ea-naintea luptei o chemăm,
Cu neamul tot: de cinci ori câte șapte.

 

Cu nici o altă apă n-are seamăn.
Că strălucirea ei și bogăția
Sunt mai presus de alta, orișicare,
Și fără de hotar e hărnicia.

 

Precum un car înalt ea e înaltă;
Puterea ei, tn veșnice susururi
Ni se arată proslăvirii noastre,
Spre o deplină laudă, de-a pururi.

 

O Sarasvati, vrem să ne arăți,
Către noroc cea mai aleasă cale;
– Nu vrem să te ascunzi; nu ne lipsi,
De laptele sfințit al apei tale.

 

Spre bucuria ta, te va cinsti
Întregul olan, așa cum se cuvine,
Și nu mai vrem din preajmă-ți să plecăm,
Prin alte-ndepăntate țări străine.

 

Tex­te ale­se din liri­ca sanscri­tă. Tăl­mă­ci­re de Char­lot­te Filitti și Ion Lari­an Pos­to­la­che. Bucu­rești: Ed. Alba­tros, 1973, pp. 51-55.