Skip to content

Inima Tăcerii

Poetului D. Nanu

În visul sfânt, ce ‘n suflet mi-a coborât puterea

Să smulg a mea ființă din valu ‘ntunecat

Al miilor de patimi, să nu mai știu durerea,

Ca ‘ntr’o lumină albă mă urc neîncetat.

Cu ochii de văpae, cu păru ‘n vânt, pornit

Spre culmile, pe care nu calcă muritorii,

Stăpân pe nesfârșirea albastrului zenit,

Mă simt atât de-aproape acum de Răsărit!…

În jurul frunții-mi arde rubinul Aurorii…

Excelsior!…

Și lumea rămâne sub picioare,

Suișurile repezi le urc, mărețul vis

Mă ‘nalță tot mai iute, sunt rază călătoare,

Sunt purpură pe codrii în răsărit de soare,

Sunt vultur, ce plutește tăcut peste-un abis…

………………………………………………………………..

Pe piscul sterp acuma, în inima Tăcerii,

În liniștea visată sub ceruri sinelii,

Nemuritor și fraged ca floarea primăverii,

Voiu bea lumini de soare, când piere ‘n faptul serii,

Continuându-și drumul prin negrele vecii…

Nemuritor și singur!… Trec zilele pe rând…

În inima Tăcerii nici vântul nu suspină,

Nici pasăre nu sboară, nici flutur, nici albină –

În inima Tăcerii sunt numai eu ș’un gând,

Ce fulgeră prin spațiu setos după lumină…

În inima Tăcerii: Azur, pe care norii

Îl înfloresc cu spumă… Ce singur, ce departe

Mă simt… Mi-apasă pieptul nemărginirii deșarte,

Și nu-i nici o cărare, pe care călătorii

Să vie prin pustiul, ce-acuma ne desparte…

Coboară ‘n mine ‘nghețul acestei vagi tăceri,

Și lacrima se naște sub pleoapele de ceară,

Căci simt cum urcă ‘n pieptu-mi pe aripi de dureri

Mereu, sfâșietoare ca plânsul de vioară,

Duioasă amintire a zilelor de ieri…

Viața ce pulsează în ritmul unei lupte,

În care cad atâția și-atâția ‘nving, – speranța

Ce înflorește roze pe chipurile supte

Și varsă mângâere în inimile rupte,

– O forță uriașă, echilibrând balanța, –

M-atrag din nou… Puterea vârtejului de apă

Mă soarbe spre adâncul, din care am pornit…

Mă clatin… Câte doruri m-apasă și mă sapă!…

Alunec… Urma stelei ce piere ‘n infinit…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 17.)