Skip to content

Marea

Cu fiecare undă, neodihnită Mare,

În fluxul tău albastru spre ceruri urci un gând,

Dar valurile tale recad în depărtare,

Și visurile mele se spulberă pe rând,

Cu fiecare undă, neodihnită Mare…

Iar când privesc tăria-ți strivindu-se de maluri

Și spuma cristalină urcându-se pe stânci,

Văd dorurile mele în repezile valuri

Și noaptea suferinții în apele-ți adânci…

Simt cum m’aștern în largu-ți pe fiece talaz,

Mă zbat și gem cu tine în ceasuri de furtună,

Sfidând nemărginirea cu vânătul tău obraz…

Cu aurul din soare, cu-argintul viu din lună,

Purtăm Dumnezeirea în fiece talaz…

Un cer întreg de stele s’a cufundat în noi.

Lumini tremurătoare pe sprintenele valuri

Alunecă în larguri, când ne mișcăm greoi,

Sau se strivesc de pietre, când ne isbim de maluri,

Și aurul luminii în veci rămâne ‘n noi…

Sortiți suntem de-a pururi să ne strigăm durerea…

Născuți de-aceeași mamă, munciți de-acelaș gând,

În neputința noastră pierzându-ne puterea,

Pornim potop de valuri, dar toate mor pe rând

În vuetul, în care ne-amestecăm durerea…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 9.)