Skip to content

Meghadūta

  1. Fiind neglijent în serviciul său și lipsit pe un an de măreția lui printr-un blestem al stăpânului, de nesuportat din cauza despărțirii de soție (iubita soție), un Yakṣa și-a ales ca loc de ședere singurătățile (sihăstriile) de pe muntele lui Rāma (Rāmagiri), cu ape sfințite de îmbăierea fiicei lui Janaka (i.e. Sītā), cu arbori dătători de umbră deasă.
  2. După ce petrecuse, separat de soție, câteva luni pe acest munte, îndrăgostitul, cu brațul golit de brățara de aur alunecândă, a văzut în prima zi a lunii āṣāḍha un nor, îmbrățișând (cuprinzând) piscul, ca un elefant care, în jocul său, lovește cu fildeșii, într-un mal de pământ.
  3. Abia ținându-se în fața celui care face să înflorească ketaka, sluga lui Kubera, stăpânindu-și lacrimile, a stat gânditor îndelung. La vederea norilor chiar unui om fericit i se schimbă gândurile, dar mi-te unuia care se află departe de soția (iubita) lui, doritor să i se arunce de gât.
  4. Fiind aproape luna cețurilor (śrāvaṇa) și dorind să dea viață soției iubite, s-a gândit (Yakṣa) să-i trimeată vești bune prin nor. Aducându-i ea omagii de flori proaspete de kuṭya i-a spus, amabil, un bun venit în cuvinte prietenoase.
  5. Ce legătură este între un nor, care e un amestec de fum, lumină, apă și vânt, și un mesaj care trebuie trasmis de făpturi cu simțuri fine (tari)? Fără să se gândească, Yakṣa, mânat de dor, i s-a adresat. Cei neliniștiți de dragoste își adresează, nefericiți, rugămințile lor și creaturilor animate și celor neanimate.
  6. Te știu că te-ai născut din neamul norilor puṣkara și āvartaka, bine cunoscut în lumea întreagă, că ești ministrul lui Maghavan, luându-ți forma după plac. De aceea, despărțit fiind de soție prin voința Destinului, vin la tine rugător. Mai bine să rogi zadarnic o ființă merituoasă, decât să capeți satisfacție de la un netrebnic.
  7. Tu ești scăparea celor chinuiți (saṁtapta), ia, deci, o norule, un mesaj către iubita mea, de care sunt despărțit prin mânia lui Dhanapati. Îmi trebuie să te duci în orașul de reședință al stăpânului semizeilor Yakṣa, ce se cheamă Alakā, cu palate albe în lumina lunii de pe Capul lui Hara, care stă în pădurile înconjurătoare.
  8. Pe tine, angajat pe calea vânturilor, soțiile drumeților, ridicându-și buclele, te vor privi cu încredere și inima ușurată. Cine altul, fiind tu pregatit de drum, ar uita de soția mâhnită de despărțire, decât unul ca mine, supus voinței altuia.
  9. Să-ți iei ziua bună, îmbrățișând acel munte înalt, prieten drag al tău, care poartă pe povârnișuri urmele pașilor lui Raghupati, adorate de oameni. Ori de câte ori te întâlnește, este din partea lui un semn de afecțiune, o lacrimă fierbinte născută dintr-o (după o) lungă despărțire.
  10. Când un vânt puternic te poartă (împinge) încetișor, această pasăre cātaka, doritoare de apă, îți ciripeste (cântă) plăcut la stânga iar păsările balākā, care știu sigur acum că sunt fecundate, îți vor aduce prinos, ți-e plăcut la vedere, făcând rotocoale în aer.
  11. După un drum fără piedici, tu vei găsi desigur în viață soția fratelui tău, ocupată cu număratul zilelor. Legătura nădejdii susține de obicei inima îndrăgostită a femeilor, care este ca o floare, gata să cadă în timpul despărțirii.
  12. Auzind tunetul tău, plăcut la urechi, face ca pământul să se acopere cu ciuperci (śilindhra) și să rodească, lebedele (rājahaṁsa) nerăbdătoare să plece la locul Mānasa, și vor lua ca provizii de drum câteva bucățele (fragmente) de boboci de lotus și ți se vor alătura în aer ca însoțitoare până la Kailāsa.
  13. Ascultă-mă, norule, acum pe mine care-ți descriu calea favorabilă (potrivită) pentru călătoria ta; apoi vei auzi mesajul meu, pe care trebuie să-l asculți cu luare aminte. În drum, zdrobit de oboseală, îți vei odihni piciorul pe munți și epuizat vei sorbi apa ușoară a râurilor.
  14. ”Ia oare vântul vârful muntelui?” Se vor întreba cu naivitate, văzând efortul tău, soțiile de Siddha, ridicându-și ochii cu îngrijorare. Prin aer, spre miază-noapte, pleacă din acest loc, acoperit cu trestii pline de sevă, ferindu-te în drum de atingerea trompelor groase ale elefanților din punctele cardinale.
    • cf. Mallinātha: ”Din acest loc, unde se găsește un mare poet plin de gust, numit Nicula coleg de studii al lui Kalidāsa și care respinsese criticile aduse înainte operelor acestuia din urmă, pleacă cu capul sus prin faptul că ești iresponsabil, evitând în cale (calea elocinței) injuriile mâinii (constind în violențele mâinilor) ale lui Diṅnāga (pluralul majestății: doctorul Diṅnāga, dușman al lui Kalidāsa). Ar depăși (?) preeminența doctorului Diṅnāga (comparat cu un munte; sr̥ṅga înseamnă ”preeminență” și ”vârf”, spune lexicul Amarasiṁha Kośa) vor spune, văzând elanul tău, desăvârșiții (marii poeți cu elocintă perfectă) și femeile; zboară în aer ridică-te la înălțime (poetul se adresează operei sale sau lui însuși).”
  15. Ca un amestec de scântei de nestemate apare vizibil în fața, de pe piscul cu furnici, această frântură de curcubeu, prin care trupu-ți întunecat va căpăta o frumusețe fără seamăn, ca și cel al lui Viṣṇu în haine de păstor prin pană de păun cu lumini strălucitoare.
  16. De tine atârnă recolta, vor spune femeile de țară, sorbindu-te din ochii umeziți de lacrimile dragostei (strălucitori de dragoste), neștiutoare de jocul sprâncenelor. Înalță-te de pe pământul Māla, mirositor după aratul proaspăt; îndreaptă-te puțin spre apus, și iarăși spre miază-noapte.
  17. Muntele Āmrakūṭa te va purta, cum se cuvine, pe vârful său pe tine care ai potolit cu aversele tale focul din păduri și ești frânt de oboseala drumului. Chiar un om josnic nu-ntoarce spatele unui prieten care-i cere adăpost, dar mi-te cineva care-i atât de sus?
  18. Când ai să ajungi pe pisc tu, care ești ca o coadă de păr linsă, muntele, cu coastele acoperite de păduri de mangotieri, strălucind de fructe coapte, ca un sân al Pământului, negricios la mijloc, alb-gălbui în rest, va căpăta negreșit un aspect demn de privirile perechilor de nemuritori (amara).
  19. Oprindu-te o clipa pe munte, ale cărui boschete desfată soțiile celor care trăiesc în păduri, tu, mai repede la mers, fiindcă te-ai ușurat de apă, continuându-ți drumul, vei vedea Revā frântă de stâncile abrupte de la poalele munților Vindhya, ca o ornamentație (tatuaj) făcută din linii colorate pe trupul unui elefant.
  20. Cu ploaia vărsată, tu te vei duce (să te duci) luând din apa acestui râu, care este pătrunsă de umoarea mirositoare a elefanților sălbateci și își are cursul stăvilit de pădurile de jambū. O, norule, vântul n-o să te poată egala, pe tine plin de forță, căci tot ce-i gol este ușor, iar plinătatea dă greutate.
  21. Privind florile de nīpa verzi-roșietice, cu staminele pe jumătate deschise, și, pe maluri, arborii kandalī, cu primii muguri apăruți, adulmecând mirosul, neobișnuit de puternic, al pământului din pădurile arse, antilopele (sāraṅga) vor arăta drumul pe care-l urmezi tu, răspânditor de picături de apă.
  22. Prevăd, amice, că, deși dorești să pleci de zor pentru iubita mea, ai să zăbovești pe fiecare munte înmiresmat de florile de kukubha. Întâmpinat de păuni cu ochii umezi, scoțând strigăte în chip de bun venit, caută într-un fel să pleci degrabă.
  23. Tu fiind aproape, la Daśārṇa, gardurile vii ale grădinilor vor fi albe de plantele de ketaka îmbobocite, arborii sacri (caitya) ai satelor vor fi plini de păsări, ocupate să-și zidească cuiburile, marginile pădurilor de jambū negre vor fi de fructe coapte, lebedele (haṁsa) vor poposi câteva zile.
  24. În regiunea (țara) Daśārṇa, ajungând în orașul de reședință regală, renumita Vidiśā, vei culege imediat întreg rodul dragostei: astfel ai să sorbi, ca și din gura unei femei cu sprâncenele fonsate (încruntate), apa gustoasă a lui Vetravatī, cu valuri agitate, făcând un zgomot plăcut de-a lungul malurilor.
  25. Acolo, ai să stai, pentru odihnă, pe muntele numit Nīcais, care, la atingerea ta, pare că se zburlește cu florile de kadamba, tare deschise. Acest munte, prin peșterile sale exaltând parfumul senzual al curtezanelor, dă în vileag (de gol) tineretul ușuratic de la orașe.
  26. Odihnit fiind, plecă stropind cu picături de apă proaspătă mugurii (bobocii) de yūthika ai grădinilor, apăruți de-a lungul apelor silvestre (vananadī), devenind cunoscut o clipă prin umbra dăruită fetelor culegătoare de flori, ai căror lotuși de la ureche se ofilesc de pe urma atingerilor cu prilejul ștersului sudoarei obrajilor.
  27. Deși pentru tine, pornit în direcția miază-noapte, îți este calea ocolită, nu fi totuși potrivnic placerii «de a vedea» terasele palatelor din Ujjayinī. Acolo, ai fi în pierdere, de nu te-ai bucura de ochii cu extremități tremurânde ai citadinelor, speriați de scânteierile ghirlandelor de fulgere.
  28. Întâlnind-o în drum, să sorbi din apa Nirvindhyā, care are ca cingătoare un șir de păsări zgomotoase la freamătul valurilor, care șerpuiește legănându-se printre stânci și-și lasă la vedere buricul ca vârtej. Cochetaria femeilor este prima șoaptă de dragoste pentru cei care li sunt dragi.
  29. Tu fiind departe, apa se împuținează ajungând o cosiță, devine palidă de frunzele moarte (uscate) căzute de pe arborii ce cresc pe maluri. Prin această stare în care a ajuns în urma despărțirii de tine, râul, fericitule, arată soarta ta bună. Tu trebuie să găsești mijlocul prin care apa să scape de slăbiciune.
  30. Ajungând în Avantī, unde bătrânii satelor știu povestea lui Udayana, îndreaptă-te spre orașul pomenit mai-nainte, Viśālā, cu bogății imense, care e ca o bucată splendidă de cer, pe care, întorși pe pământ, au adus-o cei de sus cu restul meritelor lor, fiind pe sfârșite rodul faptelor bune.
  31. Purtând departe strigătul (cântecul) ascuțit, dulce (plăcut), de dragoste, al păsărilor sārasa, îmbălsămată fiind de atingerea cu parfumul lotușilor înfloriți în zori, boarea (vântul) de pe malurile râului Siprā, agreabilă trupului, ia acolo femeilor oboseala voluptății, precum vorbele dulci ale îndragostitului mânat de dorințe.
  32. Cu trupul umflat de vaporii mirositori de la toaleta părului ieșit prin ferestre, cu dragoste prietenească cinstit prin dansuri de păunii de casă, privind la frumusețea orașului, printre palatele înmiresmate de flori și colorate de orașul de pe picioarele femeilor încântătoare, ai să-ți ușurezi oboseala drumului.
  33. Privit cu respect de gaṇa, care se gândesc că ai culoarea gâtului stăpânului lor, să intri în lăcașul sfânt al stăpânului celor trei lumi, soțul lui Caṇḍā. Acolo, în grădina, dinspre Gandhavāti, adie vânturi mirosind a polen de lotuși albastri și pline de parfumul tinerelor ce se scaldă, dispuse fiind de joaca în apă.
  34. Norule, sosind în alt timp la templul Mahākāla, trebuie să stai până ce soarele ajunge la orizont. Jucând rolul laudabil de tobă la sacrificiul vesperal al Pământului de sulita, îți vei primi răsplata deplină a tunetelor cu sunet grav.
  35. Acolo, primind de la tine picături de ploaie plăcută pentru zgârieturi, curtezanele, cu cingătoarele răsunând la mișcările pașilor și cu mâinile ostenite de agitatul grațios al evantaielor cu mânere bătute în nestemate strălucitoare, îți vor arunca ochiade lungi ca un șir de albine.
  36. Apoi, începându-și Paśupati dansul, tu, acoperind pădurea lui de brațe’ntinse’n sus, având strălucirea crepusculului, roșu precum florile proaspete (abia deschise) de japā (trandafir de China), stinge-i dorul după pielea însângerată a elefantului. Fapta-ți pioasă va fi privită de Bhavānī cu ochi calmi, neliniștea fiindu-i potolită.
  37. Pe drumul regesc, când vederea femeilor care se duc noaptea la casele iubiților este întunecată de bezna deasă (s’o tai cu cuțitul), tu arată drumul cu un fulger, ca o dâră lăsată de aur pe poarta de încercare. Dar să nu fii gălăgios, cu tunete și ploaie (răpăiala ploii), căci ele sunt sperioase.
  38. Petrecându-ți noaptea pe un acoperiș al unei case unde dorm porumbei, impreună cu soția ta, fulgerul, obosiți de fulgerări, să o iei din nou la drun, la răsăritul soarelui. Nu zăbovesc cei ce-au promis să facă ceva pentru prieteni.
  39. În ceasul acela bărbații au să potolească plânsul iubitelor părăsite (geloase); de aceea ieși în grabă din calea soarelui. Întors să șteargă lacrimile de rouă de pe obrazul lotușilor, mânia lui (soarelui) mare va fi, dacă tu ai sta în calea razelor lui.
  40. Măcar imaginea (umbra) ta, plăcută prin felul (natura) ei, va găsi acces în apa râului Gambhīrā ca într-o inimă curată. De aceea, tu nu trebuie, din stăpânire de sine (tărie), să faci inutile (zădărnicești) ochiadele ei, limpezi ca lotusii albi, sub forma salturilor făcute de peștisorii mobili.
  41. Haina ei de apă închisă la culoare, și care abia și-o ține cu mâna, se prinde de tijele trestiilor. Luându-i-o, i se dezvelesc malurile ca niște forme ale unui trup de femeie. Plecarea-ți va fi anevoioasă, ca a unuia care șovăie. Odată cunoscut farmecul, cine poate părăsi râul care-și are drept forme (șolduri) bancurile de nisip (malurile) cine poate părăsi femeia care-si dezvelește formele astfel?
  42. Spre tine, care vrei să ajungi la muntele al cărui nume începe cu cel al zeilor (Devagiri), va sufle încetișor un vânt proaspăt, care face să se coacă smochinele pădurețe. El este purificat la atingerea cu mireasma pământului, care învie udat fiind de tine, și este sorbit de elefanți cu un zgomot plăcut al nărilor (trompei).
  43. Pe Skanda, care și-a fixat șederea acolo, tu, transformat într-un nor de flori, să-l scalzi într-o ploaie de flori udate de Gangele celest. Sămânța lui, care întrece pe Āditya (Soarele), Śiva (Purtătorul cornului lumii) a pus-o (proiectat-o) în gura lui Agni (Focul), pentru apărarea armatelor lui Indra.
  44. Apoi, cu tunetele prelungite de ecourile muntelui, fă să danseze păunul lui Skanda, ai cărui ochi au colțurile strălucitoare la lumina lunii lui Hara. Din dragoste maternală, Bhavānī poartă la ureche, alături de petala de lotus albastru, o pană căzută de la el, cu cercuri de lumină.
  45. După ce ai venerat zeul crescut printre trestii continuă-ți drumul, calea fiind lăsată liberă de perechile de Siddha cu vīṇā (lăutele) în mână, care se tem de picăturile de apă. Să te oprești, ca să cinstești gloria lui Rantideva, născută din sacrificiul fiicelor lui Surabhi și transformată pe pământ în chip de râu.
  46. Când tu, hoț al culorii lui Kr̥ṣṇa, te vei fi aplecat să sorbi din apă, plimbăreții cerului, plecându-și ochii, vor privi din depărtare cursul râului larg, și totuși îngust (subțire) de la distanță, ca un șirag de perle cu un safir mare la mijloc, podoabă a Pământului.
  47. Traversându-l (râul), du-te oferind imaginea ta ochilor dornici ai femeilor din Daśapura, pricepuți la jocul sprâncenelor-liane; cu genele ridicate, ochii lor strălucesc de lumini predominant negre și întrec în frumusețe albinele care se țin după iasomia legănată.
  48. Pătrunzând atunci cu umbra ta în Țara Brahmāvarta, ai să ajungi în Câmpul lui Kuru (Kurukṣetra), mărturie a bătăliei războinicilor. Acolo Arjuna a revărsat sute de săgeți ascuțite peste capetele principilor, precum tu peste lotuși averse de ploaie.
  49. Și tu, amice, vei deveni curat pe dinăuntru, rămânând negru numai la culoare, dacă vei face uz de apele lui Sarasvatī, pe care le-a cinstit (sorbit) Balarāma, după ce lăsase de o parte vinul, băutura îndrăgită în care se oglindeau ochii lui Revatī, și refuzase să lupte din cauza dragostei față de rude.
  50. De acolo să te duci la Kanakhala, la fiica lui Jahnu, care, coborâtă de pe Regele Munților (Himālaya), a servit drept scară la cer feciorilor lui Sagara. Ea, râzând parcă cu spumă de încruntarea feței lui Gaurī, încruntare provocată de ea, s-a apucat de părul lui Śambhu, mâinile fiindu-i valurile prinse de cornul Lunii.
  51. Dacă tu aplecat (atârnat) din cer cu partea dinainte a trupului, precum elefantul celest (Airāvata), ai de gând să sorbi din apa lui (a Gangelui) limpede ca un cristal pur, apă care-ți taie drumul (tiryag), atunci el (Gangele), prin umbra ta de-ndată pătrunsă în cursul (fluviului), va deveni încântător, ca și cum s-ar întâlni cu Yamunā într-alt loc decât cel adevărat.
  52. Ajungând la muntele alb de zăpadă (Himālaya), izvorul Gangelui, cu stâncile parfumate de moscul cerbilor care trăiesc acolo, tu, poposit pe vârful lui (al muntelui), care ia oboseala drumului, vei căpăta o frumusețe (strălucire) încântătoare, semănând cu pământul scobit, țarina răscolită de taurul Celui cu trei ochi.
  53. Dacă, în bătaia vântului, un incendiu, izbucnit din cauza frecușului ramurilor de sarala și care prăpădește (consumă) cu scânteile cozile păroase ale yak-ilor, va strica muntelui, tu trebuie să-l (focul) potolești cu desăvârșire cu mii de șiroaie (averse). Prosperitatea (bogăția, fericirea) celor aleși are ca roade ușurarea suferințelor celor loviți (nefericiți, mâhniți).
  54. Acolo, pe tine, nor aducător de tunete, nesuportându-te, śarabha, vor încerca din câmpie, dar spre frângerea mădularelor, să te asalteze în sus pe tine înaccesibil. Tu să-i împrăștii cu râsul unei averse de ploaie și grindină. Cei care încearcă să întreprindă acțiuni inutile nu ar merita, poate, disprețul?
  55. Acolo, aplecat cu pioșenie să înconjuri urma, lăsată pe piatră, de pașii zeului cu semiluna pe frunte (Śiva), unde Siddha aduc neîncetat jertfe. O dată văzută această urmă, credincioșii, lepădați de păcate, sunt apți după moarte pentru a dobândi pe veci calitatea de servitor al zeului.
  56. Bambușii plini de vânt scot sunete plăcute, zeloasele Kinnarī cântă izbânda asupra Tripura-ei. Dacă și tunetul tău va face, ca o tobă, să răsune peșterile, atunci va fi, în adevăr, complet concertul lui Paśupati.
  57. Să lași în urmă ceea ce este deosebit (remarcabil) de-a lungul povârnișului muntelui nins și trecătoarea krauñca – poarta lebedelor și drumul gloriei lui Bhr̥gupati. Pe aici tu, alungit, să te îndrepți spre miază-noapte, pășind că pasul azuriu al lui Viṣṇu angajat în a-l supune pe Bali.
  58. Mergând mai sus, fă-te oaspele lui Kailāsa, oglinda soțiilor Celor-treizeci, ale cărui culmi au fost clătinate din loc de brațele Demonului cu zece capete (Rāvaṇa). Acoperind cerul cu piscuri înalte, albe ca lotușii nopții, muntele stă ca un hohot de râs, acumulat în spațiile celeste, al zeului cu trei ochi (Śiva).
  59. Tu, de culoarea prafului colliriu (antimoniu) amestecat cu untdelemn, ajungând pe povârnișul muntelui, alb ca o bucată de fildeș proaspăt tăiată, frumusețea lui, îmi închipui, va merita să fie privită cu ochi ațintiți, ca și frumusețea lui Balarāma, când avea haina închisă la culoare aruncată pe umăr.
  60. Și dacă Gaurī – căreia i-a fost întinsă mâna de către Śambhu, care a dat de-o parte brățara neagră, un șarpe – își petrece vremea plimbându-se pe muntele jocurilor (Kailāsa), tu, cu corpul făcut în trepte, reținută fiind apa ta dinăuntru, fă-te seară plăcută de atins pentru picioarele ei în urcuș.
  61. Desigur că nimfele, când vei intra acolo, pe tine care-ți vei descărca apa, te vor reduce la condiția unei sute de dușuri. Dacă, prins în vreme de călduri, n-ai să scapi de ele (nimfe), sperie-le pe ele doritoare de joacă (hârjoană) cu tunetele tale care sparg urechile.
  62. Tu care sorbi din lacul Mānasa apa de unde se nasc lotuși de aur, tu care de plăcere faci o amabilitate față de Airavaṇa, acoperindu-i de apă hainele agățate în pomii dorințelor (kalpadruma / kalpavr̥kṣa), tu să te bucuri de acel munte, unde este diferit de umbra ta.
  63. O tu care te miști în voie, văzând pe povârnișul Kailāsa-ei, ca pe genunchii unui iubit, orașul Alakā, cu Gangele care face figura unei tunice căzută, nu ai să poți să nu-l recunoști (orașul). Alakā, cu/pe petalele ei înalte, susține, în anotimpul vostru o grămadă de nori care revarsă apa, ca o femeie care poartă bucle (păr) împodobite (întrețesute) cu șiraguri de perle.
  64. La Alakā unde palatele se pot compara cu tine în destule privințe: tu ai fulgere, palatele au femei cochete (strălucitoare, fermecătoare); tu ai curcubeu, ele – picturi; tu ai glasul plin și profund, în palate bat tobe pentru concert (simfonie); tu ești plin cu apă (limpede), ele sunt pardosite cu nestemate; tu ești înalt (sus), ele ating cu vârful norii.
  65. La Alakā unde femeile au în mâini lotuși cu care se joacă, buclele lor sunt împodobite cu flori tinere de kunda; obrazurile lor își au frumusețea îngălbenită de polenul florilor de rodhra; ele poartă în coc flori proaspete de kuravaka, la ureche delicatele flori de śirīṣa, iar pe cărarea părului au flori de nīpa, care se deschid la apropierea ta.
  66. În palatele din Alakā în care semizeii yakṣas, întovărășiți de femeile lor fără seamăn, plimbându-se pe terasele pardosite cu cristal împodobit (făcut) cu flori, imagini ale astrelor, gustă dintr-o băutură aducătoare de plăceri, provenită din arborele dorințelor (kalpadruma), în timp ce tobele încet (lent, ușor) lovite scot un sunet profund cu cel al tunetelor tale.
  67. La Alakā unde pietrele lunii atârnate de sforile (?) baldachinului, lăsând să cadă picături clare (vizibile) de apă datorită razelor lunii în urma îndepărtării piedicii tale, ia toropeala voluptății femeilor care se desprind din îmbrățișările iubiților.
  68. La Alakā unde nori, asemănători cu tine, sunt aduși de ghidul lor, vântul, la etapele (terasele) superioare ale palatelor, după ce au dăunat picturilor cu picăturile lor de ploaie, imediat, ca și speriați, zbor (fug) prin ferestre, prefăcându-se cu dibăcie în coloane de fum.
  69. La Alakā unde soțiilor de yakṣa li se desface nodul cingătorilor, iubiții lor lăsându-le tunica cu mâini neastâmpărate de dragoste, zăpăcite de rușine, ele aruncă o mână de praf mirositor asupra lămpilor de nestemate strălucitoare, gest inutil, chiar atunci când se atinge ținta.
  70. La Alakā unde calea nocturnă a îndrăgostiților este marcată, la răsăritul soarelui, de flori, de mandāra, căzute din păr din cauza agitației drumului, de lotuși de aur, felurit aranjați, desprinși din urechi, de coliere, cu ața ruptă, care au parfumul sânilor de care au stat lipite perlele.
  71. Știind că acolo la Alakā locuiește în persoană zeul prieten al lui Kubera – Kāma, de frica lui, nu poartă obișnuitul său arc cu coarda făcută din albine. Treaba lui este îndeplinită de cochetăria femeilor rafinate (pricepute) care își au ochii, cu sprâncenele fonsate, îndreptați fără greș asupra îndrăgostiților luați drept țintă.
  72. Acolo, la miază noapte de palatul lui Kubera, este casa noastră, care se recunoaște din depărtare după portalul ei, frumos ca un curcubeu, lângă care este arbore tânăr de mandāra, crescut, ca un fiu adoptiv, de iubita mea, își pleacă buchetele (ciorchinii) de flori ca să le poți apuca cu mâna.
  73. Acolo este un eleșteu unde coboară o scară cu trepte făcute din pietre de smarald și care este presărat de boboci de lotuși de aur, ale căror tije sunt din pietre strălucitoare de lapis-lazuli. Lebedele care trăiesc în apa lui au scăpat de grijă, căci, chiar văzându-te, nu se vor mai gândi la lacul Manāsa, situat aproape.
  74. Pe malul lui este o colină a plăcerii a cărui culme este acoperită de safire frumoase și care este splendidă fiind înconjurată de bananieri aurii. Văzându-te pe tine, amice, cu bordura ta de fulgere scânteietoare (tremurânde), îmi aduc aminte, cu mintea tulburată, de colina, care, știu că este dragă iubitei mele.
  75. Acolo, lângă boschetul de mādhavī, înconjurat de un gard viu de kuvaka, sunt un aśoka roșu cu ramuri termurătoare și un keśara frumos. Sub pretextul poftei de a înflori, ca și mine unul (aśoka) tânjește după piciorul stâng al prietenei tale, iar altul dorește băutura gurii ei.
  76. Și între ei doi este un par (prăjină) cu o tabletă de aur, la bază este înconjurat de nestemate, strălucitoare ca niște bambuși tineri. Pe el se așează la apusul soarelui prietenul vostru cu gâtul albastru, făcut să danseze de iubita mea cu bătutul din palme, agreabil prin zăngănitul brățărilor ei.
  77. După aceste semne fixate în inima ta, o bunule, și văzând pe laturile ușii desenate imaginile ghiocului și lotusului ai să recunoști casa, care acum, firește, în urma lipsei mele, și-a pierdut din frumusețe (strălucire). În adevăr, o dată cu apusul soarelui lotusul de zi nu-și mai arată strălucirea sa.
  78. Lucrând imediat dimensiunile reduse (micimea) ale unui elefant tânăr, ca să cobori (zbori) repede, și așezat fiind pe colina plăcerii cu culmea frumoasă, despre care am vorbit mai-nainte, tu poți să arunci în lăuntru casei privirea sub forma unui fulger cu lumina tare slabă, ca și strălucirea unui roi (șir) de licurici.
  79. Acolo este o tânără zveltă, cu dinți ascuțiți, cu buza inferioară ca fructul copt de bimba, cu talia subțire, cu privirea de gazelă speriată, cu buricul adânc, cu mersul încetinit de greutatea coapselor (șoldurilor), aplecată nițel din pricina sânilor. Este ca o creație a Creatorului fără seamăn printre femeile tinere.
  80. În ea, care este măsurată la vorbă și solitară ca cakravāti, în timp ce eu, tovarășul ei, mă aflu departe, ai să recunoști a doua viață a mea. În decursul acestor zile grele care s-au scurs, cuprinsă de un dor puternic, îmi închipui, tânăra fată (sic!) s-a schimbat la înfățișare, precum un lotus lovit de ger.
  81. Desigur că ochii i s-au umplut de plâns excesiv, iar buza inferioară i s-a decolorat de căldura suspinelor numeroase. Fața sprijinită în mâna (palmă), fără să se vadă toată din cauza buclelor căzute, poartă tristețea lunii a cărui splendoare este deranjată (supărată) de faptul că tu te apropii.
  82. Privirii tale ea se va arăta fie aducând ofrande, fie pictând (desenând) chipul meu slăbit, în mintea (imaginația) ei, de despărțire, fie întebând pasărea śārikā cu cântecul dulce, aflată în colivie: ”Îți amintești, micuțo, de stăpân? Tu îi erai dragă.”
  83. Sau, amice, sprijinindu-și vīṇā pe pulpe (în poală) acoperite de o haină murdară, vreau să intoneze un cântec ale cărui cuvânte sunt aranjate ca să marcheze numele meu și acordând anevoios coardele umezite de lacrimi, uită iarăși și iarăși melodia, măcar că a compus-o singură.
  84. Sau aranjând pe pământ flori aflate pe prag pentru a număra lunile rămase din timpul fixat începând din ziua plecării mele, sau bucurându-se de reunire a cărui realizare o încredințează inimii. De obicei aceste-s distracțiile femeilor despărțite de bărbați.
  85. Ea își dă mereu la o parte de pe obraz unica coadă, tare și inegală, care supără la pipăit, cu mâna cu unghii neîngrijite. La sfârșitul blestemului, eu, scăpat de necaz, trebuie să-i desfac părul strâns în prima zi a despărțirii, când a aruncat diadema.
  86. Ziua, pe prietena ta, ocupată fiind, nu o va chinui atât de mult despărțirea. Noaptea însă, cred, neavând nici o distracție, mâhnirea îi va fi mai apăsătoare. De aceea la miezul nopții, tu, stând la fereastră lângă culcușul său făcut pe pământ, vezi de consolează prin mesajul meu soția credincioasă, pe care nu o ia somnul.
  87. Consumată de frământare, ea stă întinsă pe o parte pe culcușul solitar, asemănându-se cu corpul lunii redusă la un corn subțire (kāla) văzut la răsărit. Gândindu-se cum să ajungă la reunirea cu mine, măcar și-n vis, vrea să doarmă, dar e împiedicată de șiroaie de lacrimi.
  88. Cu suspinele care supără buzele ca niște mladițe (mugurii buzelor?) ea îndepărtează desigur buclele, asprite de spălatul simplu, care atârnă peste obraz. Noaptea, care, în plăceri dorite, împreună cu mine, trecea ca într-o clipă, ea o petrece, lungă din cauza despărțirii, în lacrimi fierbinți.
  89. Spre razele lunii reci ca ambrozia, care pătrund prin fereastră, ochiul ei se îndreaptă cu o veche plăcere, dar se întoarce (retrage) imediat, ea acoperindu-l de durere cu genele îngreuiate de lacrimi. Ea este ca floarea lotusului de pământ într-o zi noroasă: nu-i nici deschisă, nici închisă.
  90. Eu știu gândul (inima) plină de dragoste al prietenei tale față de mine, de aceea eu îmi închipui ea este în această stare la prima despărțire. Nu mă face vorbăreț gândul fericirii mele. Curând, frate, îți va fi înaintea ochilor tot ceea ce am spus.
  91. Fără putere ea își susține tare greu trupul delicat, lipsit de podoabe, care este adesea așezat în mijlocul patului. Chiar pe tine, fără-ndoială, te va face să dai o lacrimă făcută din apă nouă de ploaie. În general, oricine are o inimă afectoasă este milos.
  92. Ochiul ei de gazelă – ale cărui mișcări la coadă sunt împiedicate de bucle, este lipsit de luciul fardului și uită de cochetărie, deoarece a renunțat la vin – la apropierea ta, cred, se va bate în sus, având o frumusețe egale cu aceea a lotusului (nufăr) mișcat de agitația unui pește.
  93. Va tremura coapsa ei stângă, albă ca trunchiul bananierului plin de sevă, ascuțită de urmele lăsate de unghiile mele, coapsa făcută prin soartă să renunțe la colierul de perle de mult cunoscut, coapsa care era obișnuită cu mângâierile mâinii mele la sfârșitul voluptăților.
  94. Dacă în timpul acela, o norule, iubita mea gustă din plăcerea somnului, așezându-te lângă ea, fără să scoți tunete, stai liniștit o vigilie (yāma). Căci, dacă eu, iubitul ei, îi apar cumva în somn, strânsoarea tare formată de nodul lianelor ei de brațe să nu cadă deodată de pe gât.
  95. Trezind-o cu adierea împrospătată de picăturile tale de apă, pe ea care a fost înviorată în același timp de bobocii noi de mālatī, tu, ținând ascunse fulgerele, să începi să-i vorbești, cu cuvintele grave ale tunetului, acestei femei mândre care-și are ochii ațintiți spre fereastra ocupată de tine.
  96. ”O tu care nu ești văduvă, să știi că eu sunt un nor, prieten drag al soțului tău, venit la tine cu mesajul său fixat în inima mea. Eu sunt acela care grăbește pe drum, cu tunete grave și plăcute, mulțimile călătorilor osteniți, îngrijorați să desfacă cosița soțiilor.”
  97. O dată spus aceasta, ea își va îndrepta fața spre tine, cu inima umflată de dor, privindu-te precum Maithilī (Sitā) pe fiul Vântului (Hanumant), și salutându-te va asculta atentă ce mai ai de zis. Pentru femei, amice, știrile de la iubit, aduse de un prieten, fac aproape cât o întâlnire.
  98. La solicitarea mea și spre mulțumirea ta, să-i spui așa: ”Tovarășul tău, aflat în sihăstriile de pe Muntele lui Rāma, nu-i mort; despărțit de tine, o femeie (slăbuțo!), te întreabă de sănătate.” Numai sănătate trebuie urat ființelor expuse la nenorocire (pericol, rău).
  99. ”Departe de tine, drumul fiindu-i împiedicat de o soartă vitregă (potrivnică), el unește în gând (imaginație) trupul tău slab cu al său mai slab, trupul tău înflăcărat (chinuit), cu al său tare înflăcărat (chinuit), trupul tău scăldat în lacrimi cu al său înlăcrămat, trupul tău cu dor necontenit (nestins) cu al său cu dor, trupul tău cu suspine fierbinți cu al său cu suspine și mai profunde.”
  100. ”El care a vrut tare mult să-ți spună la ureche, din dorința de a-ți atinge fața, chiar ceea ce putea să spună cu glas tare, în prezența prietenelor tale, fiind prea departe pentru a-l auzi și inaccesibil ochilor, îți spune prin gura mea cuvintele (versurile) acestea făcute din dor (dorință).”
  101. ”În liane văd trupul tău, în ochii gazelelor speriate privirea ta, în Lună frumusețea feței tale, în penajul păunilor părul tău, în undele ușoare ale râurilor jocul sprâncenelor tale. Dar, vai, mândro, nicăieri nu este un lucru care singur să semene leit cu tine.”
  102. ”Când, pictându-te, în culori minerale (?), cuprinsă de mânia dragostei pe o stâncă, am vrut să mă fac pe mine însumi căzându-ți la picioare, atunci privirea mi-a fost necontenit tulburată de lacrimi tot mai multe (abundente). Chiar acolo soarta crudă nu a permis întâlnirea (reuniunea) noastră.”
  103. ”Văzându-mă adesea pe mine cum întind brațele în aer (în gol), ca să te strâng tare pe tine, prinsă într-un fel în vedeniile (nălucirile, aparițiile) din somn, divinitățile locale (ale pădurii) nu pot să nu lase să cadă lacrimi, mari cât o perlă, pe ramurile copacilor.”
  104. ”Vânturile dinspre Munții zăpezilor (Himālaya), – care au făcut să crape deodată mugurii de pe ramurile arborilor de devadāru, înaintează spre miază-noapte, parfumați de rășina scursă, – sunt îmbrățișați de mine cu gândul, o virtuoaso, poate ele ți-ar fi atins trupul înainte.”
  105. ”Cum s-ar putea ca noaptea cu cele trei lungi vigilii să fie redusă la o clipa? Cum s-ar putea ca ziua să aibă o căldură plăcută în orice împrejurare. În felul acesta, inima mea, care nutrește dorinți greu de împlinit, este dezolată de suferințele prea arzătoare ale despărțirii de tine.”
  106. ”Eu, în adevăr, făcând multe socoteli (planuri), mă susțin pe mine însumi cu mâne însumi, de aceea, nici tu, frumoaso, să nu ajungi la o prea mare descurajare. Cine are parte necontenit de fericire sau exclusiv de nenorocire? Soarta urcă și coboară ca și obada roții.”
  107. ”Blestemul meu va lua sfârșit, când Viṣṇu se va ridica de pe culcușul de șarpe. Petreceți restul de patru luni cu ochii închiși. Apoi, noi doi, în nopțile cu clar de lună de toamnă târzie, ne vom împlini toate dorințele sporite de despărțire.”
  108. El (yakṣa) mai spune: ”Odată, adormind în pat atârnată de gâtul meu, te-ai deșteptat plângând tare, fără să știu de ce și întrebându-te de mai multe ori, mi-ai răspuns cu un surâs: ”Perfidule, te-am văzut în vis iubind pe o alta.”
  109. ”Cu acest semn de recunoastere, știind că sunt sănătos, să nu devii bănuitoare față de mine, o tu cu ochi negri, din cauza zvonurilor. Se spune, nu știu de ce, că afecțiunile scad prin despărțire; ele, însă, prin nesatisfacție, sporesc atracția față de obiectul dorit și devin o gramadă de dragoste.”
  110. Ești hotarât, amice, să-mi faci acest serviciu prietenesc? Gravitatea ta, cred, nu înseamnă de fapt un refuz. Tu tăcut chiar acorzi apa pentru care te-au rugat păsările cātaka. În adevăr, satisfacerea dorinței este răspunsul dat de cei buni doritorilor (solicitanților).
  111. Făcându-mi această favoare, o norule, mie care ți-am adresat o rugăminte neobișnuită, fie din prietenie, fie dintr-un sentiment de compasiune față de mine, gândindu-te că sunt desparțit de soție – pleacă spre locurile dorite, cu frumusețea sporită de anotimpul ploilor. Și să nu ai parte de despărțire de soția ta fulgerul (vidyat), nici măcar o clipă.