Skip to content

Metempsychoza

Închis în chip de om, și lumii zvârlit de mâna crudei sorți

De mii de ori sortit vieții, trecând prin tot atâtea morți,

Mărgăritar fără lucire, ai prins puterile simțirii

Și-ai apărut întâiași dată sub cerul anticei Assyrii…

Pe țărmul Tigrului, în seară,

Când în Apus, înfrântă, ziua se mistuia în nori de pară,

Tu m-ai purtat, mânându-mi pașii prin țărâna galbenă ‘n neștire,

De-am învățat ce cântă valul în leneșa-i rostogolire;

Am lăcrimat mereu cu cerul, cu țarina am gemut ades,

Și-am plâns alături de monarhul mesopotamicului șes…

Cu gândul plin de scânteerea orientalelor miragii,

Am ascultat ce-mi profețiră din cartea timpurilor magii…

O, suflete, de ce la glasul înduioșat și aiurit,

Ca valul mării răsvrătite de vifore te-ai îngrozit?…

Dar anii trec, și mulți trecură…

Pribeag prin veacuri și schimbându-ți necontenit a ta făptură

Te-ai îmbătat de fericire pe timpul marelui Pillat,

Când am împuns cu lancea coasta Iudeului crucificat…

Iar astăzi, renăscut sub ceruri, nu-mi amintesc a câta oară,

În munți, care sfindând înaltul, nemărginirea o măsoară,

De ce din stâncile lor sure, ce-n boltă se înfig trufașe,

M’ai îndemnat la pribegie prin viața marilor orașe?

Nenumăratele ciocane le-aud izbind în nicovală,

Văd mii de muncitori, ce ‘ntr’una, cu mii de brațe dau năvală,

Când din cazanele ‘negrite se varsă fierul, ce străbate

Cu clocote fierbinți prin gura tiparelor nesăturate.

Și iată, mările supuse, încovoind a lor spinare,

De-abia suportă pe întinderi povara grelelor vapoare,

Aleargă șine pe sub munții, ce-și leagănă în nori pădurea

În care rar trăsnește cerul, dar fulgeră mereu securea…

Pustiu de paseri astăzi cerul, de ciripirea lor ușoară,

E asurzit de uruitul mașinilor, ce reprezi zboară,

Și îngrozit se uită, par’că, la câte mișună sub el

În zilele, ce curg topite în urna veacului de-oțel…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 13.)