Skip to content

O muzică plângea ‘n surdină

În seara-aceea parcul verde se înnegrise de lumină,

Flori albe îi pătau culoarea, o muzică plângea ‘n surdină

Iar noi tăcuți, pe vechea bancă, cu fața palidă ca luna

Uitați de toți, uitând de toate, ședeam mai triști ca totdeauna…

 

Simțindu-ți umărul, căldura, și părul moale pe obraz,

Mă îmbătam… Prin fața noastră trecea mulțimea, – un talaz…

O muzică plângea ‘n surdină și par’că-mi risipea puterea,

Tăceai și tu, și eu de-asemeni, și nu ‘ndrăsneam să rup tăcerea…

 

O muzică plângea ‘n surdină… Și când ca risipiți de vânt,

Sau sfâșiați de armonia cerească – a ultimului cânt,

Privindu-ne cu ochii umezi, ne-am ridicat, pornind pe alei,

Ardeau în noaptea genei stele, și ‘n noaptea gândului scântei…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 34)