Skip to content

Perpetuum mobile

Când nu eram, pluteam sub cer,

De-asupra lui, ca un mister

                                                Necunoscut,

Scăldat în razele de soare,

Ascuns în neguri plutitoare,

Setos să prind un început…

 

Și noapte se făcu ‘mprejur…

Scântee vie, aur pur,

                                               În zvârcolire

Nepotolita mea simțire

Mișca pe neagra lumii față,

Scriind cu mersul ei o viață…

 

Iar astăzi pasu-mi solitar

Punctează haosul cu jar:

                                               Un univers

Se ‘ncheagă ‘n urma mea… În mers

Sporește forța creatoare

Și ‘mbracă străluciri de soare…

 

Străbat pe carul de lumină, –

Sus: cer, jos: câmpuri de rugină, –

                                                Spre asfințit,

În prăbușire, trec săgeată…

Hlamida de-aur, destrămată,

Se risipește ‘n infinit…

 

Învolburările de pară

Se zbat zadarnice în seară:

                                               Împurpurat

Mă ‘nnec în propriul meu sânge,

Suspină apa, vântul plânge

Și moartea cade ‘n lung și lat…

 

Târziu, – când nu mai sunt, – sub cer,

De-asupra lui, ca un mister

                                                Necunoscut,

Plutesc nelămurit prin fire

Într’o eternă zvârcolire

Să leg sfârșitul de ‘nceput…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 44)