Skip to content

Savitri I

De demult trăia în Madras
Un prinț vrednic și cucernic,
Milostiv, plin de vîrtute
Și stăpân pe-ale lui pofte.

Pentru darurile sale
Orășenii și țeranii
Îl iubiau pe Așvapati,
Ce doria tuturor bine.

Cu răbdare trăia craiul;
Dar’, fiind bĕtrân de ḑile,
Nu avea nicio mlădiță
Și-’l cuprinse-o mare jale.

Vr’un copil sĕ dobândească,
Aspru jurămênt făcuse,
Sĕ-’și împuțineze hrana
Și a poftelor plăcere.

El pe ḑi mânca odată;
Dar’ de-o sută mii de feluri
Erau jertfele aduse
Lui Savitri, mândrul soare.

Și ’ntr’atâta pocăire
Optspreḑece ani de-a ’ntregul
A trăit bĕtrânul rege,
Pe Savitri ’nveselind-o.

Rĕsărind din focul jertfei
Ea trupesce ’i-s’arată –
Și ḑeița ’ndurătoare
Cuvêntează cătră rege.

Savitri

Traiul tĕu și stăpânirea
Poftei celei rĕsvrătite,
Și ’nchinarea ta ferbinte
Mĕ apropie de tine.

Deci un dor mărturisesce-’mi,
Și ’mplinit să-’ți fie, rege!
Dar’ din calea datoriei
Dorul tĕu sĕ nu s’abată.

Așvapati

Început-am pocăința,
Doar’ copíi ’mi se vor nasce;
Mulți copíi avè-voiu oare,
Sĕ-mi trăească ’ntr’înșii neamul?

Dacă-’mi ești tu milostivă
Dorul ăsta împlinesce-’l;
Căci bramanii ḑic, că este
Datorie sĕ fii tată.

Savitri

Cunosceam de multă vreme,
Că ’ți-e dor sĕ-ți veḑi urmașii,
Și de-aceia pentru tine
Eu m’am și rugat de Brama.

Și din vecĭnica sa milă,
El, cel nenăscut, o fată
Drăgălașe și cuminte
Îți va da’n curêndă vreme.

Dar’ mai mult tu nu poți cere;
Sĕ-’ți ajung’atâta milă!
Dup’a Tatălui voință
Veselă sosiiu cu scirea.

»Fie!« regele grăesce
Vesel mult de vestea bună
Și se mai rugà odată;
»De-ar venì cât mai degrabă!«

Și din ochi pierindu-’i ḑina,
El se ’ntoarse cătră casă,
Trăì vesel, cu dreptatea
Apĕrând poporul țerii.

Deci sfîrșindu-’și pocăirea
Malavi, fiind nevasta
Cea mai mare după vîrstă,
A simțit că-’i poartă rodul.

Ear’ al trupului rod dulce
A crescut în sinul mă-sii,
Cum în cerul de lumină
Cresce-a stelelor crăiasă.

Și la timp născù o fată
Cu ochi mari și plini de farmec;
Regele ’mplinì deci vesel
Toate sfintele-obiceiuri.

După ḑina, care-’i dase
Copilița ca rĕsplată,
Savitri au și numit-o
Tatăl ei și toți bramanii.

Ca ḑeița ’n arĕtare,
’Mi-’ți crescea domnița fată;
Și ea s’a făcut cu vremea
O fecioară prea frumoasă.

Și zărind pe fata de-aur
Sveltă ’n trup și lată ’n șolduri,
O credeai din cer căḑută,
Și pe ḑei, că-’i sûnt părinții.

Sĕmĕnând cu flori de lotus,
Lucia ’n flăcări de frumseță,
Totuși, ca ’n orbire, nimeni
N’o ceruse de nevastă.

Dar’ odat’, scăldându-’și capul
Și-aducênd ḑeilor jertfă,
Ea, cu florile rĕmase
La sublimu-’i tată merse.

Se ’nchinà pân’ la picioare,
Oferindu-’i flori, și sveltă
Și cu brațe ’ncrucișate
A stătut într’a lui față.

Vĕḑênd fata, că-’i în floare
Și ḑeesce-alcătuită
Și că nimeni n’o doresce,
Craiul nobil se ’ntristase.

»Fată-i timp să fii mireasă,
»Însĕ nimeni nu te cere
»Caută-’ți singură bărbatul,
»Ca să-’ți semene ’n virtute.

»După cine-’ți va fi pofta,
»Tu sĕ-’mi faci de scire, dragă,
»Chibzuind sĕ ’ți-’l dau ție;
»Deci alege-’l, cum ’ți-e dorul.

»Căci în cărțile dreptății
»Poruncitu-ni-au bramanii
»Ce voesc, prea scumpă fată,
»Sĕ-’ți împărțesc și ție.

»»Sĕ se ’nfrunte aspru tatăl,
»»Dacă fata nu-’și mărită,
»»Soțul earăș sĕ se ’nfrunte
»»De nu doarme la nevastă.

»»Vrednic de dojană-’i fiiul,
»»Care, dacă-’i moare tata,
»»De-a sa mamă vĕduvită
»»Nu ’ngrijesce apĕrând-o««.

»Deci aleargă, scumpă fată,
»Și-’ți alege tu bărbatul.
»Și fă tu, ca fără vină
»Sĕ pot sta cu ḑeii ’n față!«

Ḑise craiul și-a lui vorbă
Sfetnicii o țin că-’i bună;
Deci căutându-’i o suită
Ḑise fetei sĕ pornească.

Rușinoasă, la picioare
Se pleca cucernic fata
Și ’nsemnându-’și vorba ’n suflet
Ea’și căutà de cale grabnic.

Ea se puse ’n car de aur,
Și ’mpregiur avênd pe sfetnici,
A plecat în crânguri sfinte
La ’nțelepți, bĕtrâni sihaștri.

Salutând se ’nchină fata
La bĕtrânii venerabili,
Și pe rînd colindă toate
Sihăstriile de-acolo.

Dăruind comori la preoți
Unde-i loc sfințit de scaldă,
Fata craiului ’mi-’ți bate
Drumurile lungi din lume.