Skip to content

Savitri III

Și așa sosise vremea
Hotărîtă pentru nuntă,
Ear’ de nuntă pregătise
Craiul sculele de lipsă.

Și cetind semn bun din stele,
El plecà cu mândra-’i fată,
Luând preoții cu sine
Și luând pe toți bramanii.

Ear’ sosind în codrul, unde
Era pustnic Giumacena,
Ea și craiul și bramanii
S’au pornit spre sihăstrie.

Așvapati vede-acolo
Pe ’nțeleptul, orbul rege
Stând sub arborele Sala,
Așeḑat în iarba Cusa.

Dând binețe, cum e legea,
Înțeleptului sĕ-’i dee,
El cu vocea micșorată
Spune-apoi și cum îl chiamă.

Pustnicul, precum se cade,
Dat-au daruri, ca la oaspeți,
Și un loc și-apoi vorbiră:
»Ce pricini te-aduc pe-aice?«

Așvapati

Sfinte, veḑi, fecioara asta,
Savitri, îmi este fată;
Tu, cunoscător de datini,
Aș dorì s’o iai de noră!

Giumacena

Noi, de când perdui moșia,
Am trăit aici în codru,
Sĕvîrșind tot obiceiul
Pustnicilor fără pofte.

Cum sĕ fie ’n stare-o fată,
Vrednică sĕ stea ’n palaturi,
Într’a sihăstriei pace
Cu năcazuri sĕ trăească?

Așvapati

Bucuria ori durerea
Atîrnând de-averi ori lipsuri,
Eu și fiica mea iubită
Cântăritu-le-am cu vremea.

Și de-aceia vorba asta
E cu noi nepotrivită,
Căci un gând cu stăruință
Ne-a pornit spre tine, rege.

Celui-ce te-a vrut prieten
Tu nu poți sĕ-’i iai nădejdea;
Mie, ce-am venit cu dragosti,
Nu-’mi vei fi dușman dorinții.

Amĕndoi de-o samă sûntem,
Înțelepte craiu, de-aceia
Ia pe fata dela mine
Și-o dă fiu-tĕu nevastă.

Giumacena

Rege, vechiu îmi este dorul
Sĕ mĕ fac cu tine rudă,
Dar’ m’a stânjenit sfieala,
Că răpita țeara-’mi este.

Acel dor de multă vreme
Tăinuit în piept, acuma
’L-împlinesci venind tu însuți –
Și sosirea ta ’mi-e scumpă.

Și-au chiemat apoi din crânguri
Sfinte pe ’nțelepții pustnici;
Și părinții, după datini,
Nunta fiilor sĕrbară.

Dând Așvapati miresei
Zestre, câtă se cuvine,
Și lui Satjavan lăsând-o
S’a întors cu pace-acasă.

Fericiți erau și veseli,
Satjavan de-a sa femeie
Dăruită cu vîrtute,
Și nevastă-sa de dînsul.

Dar’ plecând al ei părinte
Savitri-’și desbracă haina
De mireasă, haine roșii
Și de papură făcêndu-’și.

Și purtându-se drăguță
Și slujind pe fiecare
Cu năravuri dulci, sfioase –
O’ndrăgiră toți degrabă.

Sănĕtatea soacrei sale
O ’ngrijia cu gingășie,
Ear’ evlavia, tăcerea
O făceau socrului dragă.

Și pe Satjavan ’l încântă
Cu vorbirea-’i drăgălașe
Cu iubirea ’n desmerdare
Tainică, și cu blândețea.

Dar’ cu toată fericirea
Savitri purta în pieptu-’i
Supĕrarea, ce-’i făcuse
Narada cu vorba-’i crudă.