Skip to content

Savitri IV

Mai aproape venind vremea,
Când era sĕ-’i moară soțul,
Savitri ’nșira la ḑile –
Pân’ au mai rĕmas chiar patru.

Ea jurà atunci sĕ-’și iee
Pocăință de trei ḑile;
Și-a zăcut ca înlemnită
Ḑiua, noaptea ținênd postul.

Auḑind de fapta-’i aspră,
S’a ’ngrijit bĕtrânul socru
Și mergênd, cu duioșie
Grăì norii sale astfel.

Giumacena

O, domniță, prea e aspru
Lucrul ce voiesci a-’l face,
Pentru tine e povară
Sĕ stai astfel, trei lungi ḑile.

Savitri

Tată, nu te da ’ntristării,
Împlinì-voiu jurămêntul,
Căci temeiul este mare,
De-am luat’o hotărîrea.

Giumacena

Nicidecum nu ’ți-oiu da sfatul,
Ca sĕ-’ți frângi tu jurămêntul;
Ba, sĕ ’mi-te ’ndemn se cade,
Tot ce juri sĕ fie faptă,

A grăit nobilul rege.
Și tăcênd și nemișcată
Savitri, ca o statue,
A stătut trei nopți, trei ḑile.

Însĕ noaptea cea din urmă
A trecut-o ’n mare jale,
Cugetând, că ’n ḑiua patra
Trebuia sĕ-’i moară soțul.

»Azi e ḑiua!« – Și ’nainte
De-a ieșì soarele ’n ceruri,
Focului jertfì, facêndu-’și
Datoria dimineții.

Ea părinților se ’nchină
Și bramanilor din șiruri,
Salutându-’i preasmerită,
Mânile punêndu-’și cruce.

Și ’n sentințele lor sfinte
Rĕspunḑênd la salutare
Toți sihastrii cuvêntează:
»Sĕ nu-’ți pierḑi în veci bărbatul«.

»Fire-ar astfel!« era dorul
Savitri-’i pierdută’n gânduri,
Ascultând urarea bună
Ce-’i făceau sihastrii prietini.

Cugetând tot la cuvêntul
Ḑis de Narada, sĕrmana
Savitri cu groaz’ așteaptă
Acel cias și vreme-aceia.

Dar’ atunci îi ḑice socrul:
»Împlinit-ai juruința,
Vremea prânḑului sosesce,
Hai, sĕ gusti un strop de hrană!«

Savitri

Aștept soarele s’apună
Și de se ’mplinesce doru-’mi,
Voiu mânca; ear’ gândul ăsta
Este tare ’n al meu suflet.

Dar’ abia sfîrșì cuvêntul,
Și-i venì bărbatul tinĕr,
Cu sĕcurea după umeri,
Ca sĕ taie lemne ’n codru.

Ea strigà atunci spre dînsul:
»Sĕ nu mergi în codru singur,
»Voiu venì și eu cu tine,
»Că voesc sĕ fim alături«.

Satjavan

N’ai mai fost de loc în codru,
Căci e foarte grea cărarea,
Și acum, de post slăbită,
Cum sĕ poți venì cu mine?

Savitri

Eu nu sûnt de post slăbită,
Și nu simt nici oboseala,
Am putere sĕ-’mi port trupul –
Satjavan, ia-mĕ cu tine!

Satjavan

Dacă-’ți poți purta trupșorul,
Bucuros îți fac pe voe;
Dar’ întreabă și părinții,
Ca sĕ nu am nici o vină.

Și ’ntorcându-se spre socri
Ḑise nora cea smerită:
»Soțul meu se duce ’n codru
»Sĕ ni-aducă lemn și fructe.

»Dar’ fiindcă despărțirea
»Nu-i de suferit, aș merge
»Eu cu el, dacă-’mi dă voe
»Bunul socru, mama soacră.

»Lemnele sûnt pentru jertfă;
»Dacă alt’ar fi pricina
»Mersului, fără sfieală
»’I-aș da sfatul sĕ nu meargă.

»Mai un an, din sihăstrie
»N’am eșit eu nici-odată,
»Dar’ aș vrè sĕ vĕd acuma
»Codrul strălucind în floare«.

Giumacena

Decând tată-seu ’mi-aduse
Pe domnița lui de noră,
Pentru niciun dor, îmi pare,
Savitri n’a pus o vorbă.

Așadar’ sĕ-’i facem voea,
Pentru care aḑi se roagă,
Însĕ, fata mea, aibi grijă
Sĕ nu rătăcesci pe drumuri.

Și cu voea amênduror
A plecat nevasta scumpă
Cu bărbatul, zimbind vesel,
Dar’ cu supĕrarea ’n suflet.

Și mulți codri de minune,
Pe sub cari păunul strigă,
Și copaci cu multă floare
Și părae ca cristalul.

A vĕḑut cu ochi-’i mândrii
Pe când Satjavan, bărbatul,
Tot mergênd cu vorba dulce
Îi ḑicea: »Veḑi icĭ, veḑi colo!«.

Înainte-’și însĕ vecĭnic
Ea vedea pe soțul, bietul,
Și-’i părea, că mort și este
Când la Narada-’i sta gândul.

Și cu pași domoli ea merge
Dar’ cu inima grea, frântă,
După soțul ei, ear’ gândul
’I-e la ciasul despărțirii.