Skip to content

Savitri V

Cu nevasta tot alături
Satjavan culese fructe,
Coșul seu cu vîrf umplêndu-’l;
Și ’ncepù sĕ taie lemne.

Cum tăia lovind puternic,
Trupu-’i se făcù tot apă –
Eată-’l, că trudit el este
Și la cap simte-o durere.

Obosit venì la scumpa
Lui soție, cuvêntându-’i:
»Savitri, îmi arde trupul,
»Inima-’mi deasemeni arde!

»Nu mĕ simt, iubito, bine,
»Și doresc sĕ dorm o leacă;
»’Mi-s’a dus puterea dragă,
»De mĕ clatin din picioare«.

Venind grabnic, spriginindu-’l,
Savitri s’așeaḑă ’n iarbă,
Blând pe-al pieptului seu mijloc
Odichnindu-’i capul tinĕr.

Savitrii în minte-’i vine,
Ce-a ḑis Narada prorocul,
Și gândì: »Sosit-a ceasul
»Și clipita cea din urmă«.

Și-un bărbat în haine roșii
Chiar venia tot mai aproape,
Purtând pletele-’și bogate,
Strălucind ca mândrul soare.

Galbenă și ’nchisă-’i pielea,
Arḑĕtori și roși-’s ochii,
Și ținênd frânghia ’n mână,
Drept la Satjavan se uită.

Savitri, vĕḑêndu-’l, puse
Capul soțului pe glie,
Se ’nalță și ’ncrucișindu-’și
Mânile, cu spaimă ḑise:

»Eu te cred un ḑeu, căci altfel
»Tu cu oamenii nu semeni,
»Dar’ fiind ḑeu bun, tu spune-’mi,
»Cine ești și ce ’ți-e voea?«

Iama

Soțului păstrezi credința
Și vieața ta-’i curată,
Și de-aceea ’ți-oi și spune:
Eată eu sûnt ḑeul morții.

S’a sfîrșit vieața scumpă
A lui Satjavan, și Iama,
A sosit legat sĕ-’l ducă
Pe-acest bun cocon de rege.

Savitri

Dar’ se ḑice, că slujbașii
Ți-’i trimiți sĕ ia pe oameni;
De ce, domn al fericirii,
Ai venit la noi chiar însuți?

Iama

El e mândru, cu dreptate
Și bogat de-ori ce vîrtute;
E prea bun, sĕ-’l ia slujbașii
Și de-aceea ’l duc eu însumi.«

Și din trup sufletu-’i scoase,
Mare numai cât un deget,
Eară sufletul ’i-’l leagă
Strîns și strașnic cu frânghia.

Palid, mort, fără suflare
Și frumseță, zăcea trupul;
Și spre Sud se ’ntoarse Iama
Ducênd sufletul cu sine.

Savitri, mult încercata,
Nobila și amărîta,
Cuvioasa, credincioasa,
După Iama calcă mută.

Iama

Savitri, te ’ntoarce, pleacă!
Slujba morților o ține;
Ai venit destulă cale,
Să petreci pe rĕposatul.

Savitri

Unde-’mi duce pe bărbatul
Sau și unde singur merge,
Vecnĭcă ’mi-i datoria
Sĕ merg și eu pretutindeni.

Pocăința mea, iubirea
Pentru el, ori a ta milă,
Ar putè doar’ sĕ te-’ndemne
Sĕ mĕ lași sĕ viu cu dînsul.

Căci s’a ḑis: »Îmi ești prieten,
De-am mers șepte pași alături,«
Eată dar’ ce-’ți ḑic, drept sprijin
Prietenia ta luând-o:

»Făr’a fi stăpân pe sine
»Nu e școală, căsnicie,
»Renunțare; eară școala
»Din pricepere se face.

»Aste căi ale juneții
»La acelaș scop te poartă;
»Mergi pe una înainte,
»Ce-’i mai bun e doară școala1.

Iama

Savitri, frumoasa-’ți vorbă
Mie ’mi place, deci tu cere-’mi
Ce doresci, afar’ de vieața
Soțului, că nu-’ți voiu da-o.

Savitri

Printre pustnici viețuesce
A lui Satjavan părinte:
Îndurându-te spre dînsul
Fă-’l sĕ vaḑă ear’ cu ochii.

Iama

Bucuros îți fac pe voe,
Cum doresci așa sĕ fie.
Dar’ acuma tu te ’ntoarce,
Că te obosesce drumul!

Savitri

Sĕ mĕ ostenească drumul,
Când bărbatul ’mi-e aproape?
Cu pas tare, neînfrântă
Unde-i el și eu voiu merge.

Și ori-unde ’mi-’l vei ’duce
Eu te-oi urmărì într’una.
Însĕ, Iama, tu ascultă-’mi
Mai departe cuvêntarea:

»De s’au întâlnit doi oameni
»Buni, nu vreau sĕ se despartă,
»Prietenia fericesce,
»Cu cei buni rĕmâi tovarĕș!«

Iama

Dragă, vorba ta frumoasă
Luminează și mĕ ’ncântă!
Mai alege-’ți o dorință,
Însĕ nu a lui vieață.

Savitri

Fă, ca socrul, despoiatul
De moșia părintească,
Țeara, dreaptă moștenire,
Sĕ ’și-o cucerească earăși.

Iama

Bine-i, grabnic s’o câștige!
Și ’mplinit fiindu-’ți dorul,
Tu te ’ntoarce-acum și du-te
Sĕ nu suferi osteneală.

Savitri

Iama, domnul omenirii
Care-o porți cu silă crudă
Unde ea nu vrea sĕ plece,
Mai ascultă-’mi cuvêntarea:

»A fi blând cu toată firea
»În gândiri, în vorbă, ’n fapte
»Ajutând și fiind darnic
„Este sfântă datorie.

»Oamenii din astă lume
»Sûnt în stare s’o și facă,
»Omul bun iubesce însĕ
»Și pe dușmanul ce-’l are.«

Iama

Cuvêntarea-’ți dă vieață,
Ca setosului isvorul;
Mai alege-’ți o dorință,
Însĕ nu a lui vieață.

Savitri

Tatăl meu copíi nu are
Dăruiesce-’i tu urmașii,
Sĕ nu-’și pearză neamul altfel;
Asta-’ți fie-a treia milă.

Iama

Bine-i, el copíi va nasce,
Ca sĕ-’i dăinuească neamul;
Dar’ acum tu mi-te’ntoarce,
Că veniși destulă cale.

Savitri

Cu bărbatul nu-i departe,
Dorul mai departe-’mi merge,
Deci, o domnule-al dreptății,
Mai ascultă’n mers cuvêntu-’mi.

»Nimeni nu se ’ncrede’n sine,
»Cum se ’ncrede’n bunătate
»Și de-aceea fiecare
»Pe cel bun îl și iubesce.

»A ființelor iubire
»Nasce ’ncrederea în ele,
»Și încrederea de-aceea
»Numai la cei buni s’o cauți!«

Iama

N’am mai auḑit, frumoaso,
Niciodat’-așa cuvinte;
Cere-’mi dar’ a patra milă,
Însĕ nu a lui vieață.

Savitri

Dă-’i bărbatu-mieu și mie
Copìi tari, viteji și nobili
Sĕ nu peară neamul nostru;
Asta-’ți fie-a patra milă!

Iama

Precum ceri, femeie, parte
De copìi voinici ’ți-oiu face;
Dar’ te ’ntoarce, oboseala
De-atât drum te va cuprinde.

Savitri

»Cei buni facă-’și datoria
»Neclintiți și fără vaiet;
»Că vîrtutea lor conduce
»Soarele, pămêntu-’l ține.

»Vecĭnic s’au plecat cei nobili
»Astei legi recunoscute;
»Altora făcênd tot bine
»Ei n’așteaptă v’ro rĕsplată.

»Dar’ zadarnic ei nu luptă,
»Căci folosul lor e vecĭnic;
»Stăpânindu-se pe sine
»Sûnt stăpâni pe toată lumea.«

Iama

Dragostea și-a mea cinstire
Cresc la fiecare vorbă;
Deci alege-’ți, credincioase
Cel din urmă dor, pe voe.

Savitri

De-astădată mila-’ți este
Un bielșug de fericire:
Dă-’mi vieața ce-ai luat-o,
Dă-’i lui Satjavan vieața.

Nu-’mi doresc fără de dînsul
Niciun strop de veselie
Și cerească fericire;
Fără el jertfesc vieața.

Tu ’mi-ai dăruit copìii
Și-’mi răpesci pe-al lor părinte,
Dă-’i vieața! Și-a ta milă
Adevĕr atunci se face.

»Fie«, Iama-’i și rĕspunde;
Și pe Satjavan desleagă
Al dreptății domn și vesel
Către Savitri grăiesce:

»Tu, noroc al casei tale,
»Dragă, soțul tĕu e liber!
»Fericite ḑile albe
»Viețuì-va el cu tine.

»Și legat de tine-atâta,
»Dobândì-va nume mare,
»Și copíi, nepoți, tot nobili
»Prinți, viteji vedea-va dînsul.

»Savitri, dup’al tĕu nume
»S’or numi copíii; frații
»După Malavi, măicuța,
»Fă sĕ-’și iea cinstitul nume.«

Al dreptății ḑeu îi dase
Toate milele cerute
Și-o ’ndemnase sĕ se ’ntoarcă;
El se duse drept acasă.

Cum pierì din ochi-’i Iama,
Savitri cu dor sĕ ’ntoarce
Drept la Satjavan, ca suflet
Trupului din nou sĕ-’i dee.

Și sosind, unde el zace,
Pe pămênt s’așeaḑă ’n grabă,
Capul drag în mâni luându-’l
Căpĕtâiu din piept făcêndu-’i.

Satjavan primì vieață,
Ochii mari el îi deschide,
Și, ca revenind în fire,
Dulce-’i ḑise dragei sale:

»Am pornit cu tine ’n codru,
»Sĕ strîng fructe, sĕ taiu lemne,
»Și tăiând, m’au prins deodată
»Dureri mari de cap, iubito.

»Însĕ răzimat de pieptu-’ți
»Sufletu-’mi somnu-’l cuprinse.
»Și venì apoi bărbatul
»Crunt, dar’ mândru și puternic,

»Toate-acestea le țin minte,
»Subțirica mea, dar’ spune-’mi;
»Am vĕḑut în vis pe cruntul
»Om sau el a fost aievea?«

Și-’i rĕspunde lui nevasta:
»Eată, c’a ’noptat; iubite,
» Ți-le-oiu spune mâne toate,
»Cum s’au întêmplat cu tine.

»Dar’ acum te scoală, vesel
»Vino la părinți acasă!
»Fioros e vêntu ’n codru,
»Eară noaptea-i groasnic neagră!

»Din cel pom, ce tot mai arde,
»Vino facla sĕ ni-aprindem,
»Ca ’n pustiu și pe ’ntunerec
»Sĕ nu perdem calea dreaptă.

»Dacă mersul greu îți cade
»Si pe voe-’ți este, haide,
»Rĕmânem acì ’n pădure
»Și ne ’ntoarcem dimineață«.

Satjavan

Simț, că trupul mieu e sdravĕn,
Și nici capul nu mĕ doare,
Ear’ la tata și la mama
Aș pleca cât mai degrabă

Căci părinții-’mi poartă grija
Dacă plec, fie și ḑiua;
Și-apoi des mĕ cată mama
Ajutată de sihastri.

O, ce jale va fi astăḑi
Și ce chinuri pentru mine;
Alte dăți din ori-ce drumuri
Mĕ ’ntorceam pănă ’n deseară.

Eu sûnt singurul ei sprigin,
Ea-i bĕtrână, orb e tata,
Ca s’o vĕd mĕ arde dorul;
Dragă, vino mai degrabă.

Savitri se scoală grabnic,
Pletele desprinse-’și strînge
Și cu brațul cald cuprinde
Pe bărbatul ridicându-’l.

De o creangă ’n pomi, aproape,
Prinde coșul plin de fructe,
Dar’ sĕ n’aibă teamă ’n codru,
Ea sĕcurea nu o lasă.

Pe-al sĕu umĕr stâng ea pune
Brațul stâng al lui și dulce,
Blând cu dreptul cuprinḑêndu-’l
Au plecat pe-acì ’nainte.

Și vorbind în drăgostire
Pe cărarea cunoscută,
Satjavan veniea cu dorul
După casa părintească.