Skip to content

Soarele

Tu, dintre sori cel mai aprins, Iubire,

Ai răsărit cum nu’ndrăsneam să sper…

Aș vrea să mă transform într’o privire

Mai limpede ca limpedele cer,

Să sorb cu sete flăcările tale,

Ce’n aur se revarsă pe-a mea cale…

Aș vrea să fiu oglinda largă-a mării,

Pe’ntinsul meu să-ți vecinicesc splendoarea,

Ce nu o’ncap întinderile zării,

Să fiu privighetoarea,

Ce’n slăvi albastre sprintenă s’avântă,

Să-ți pot cânta ce sufletul meu cântă…

Căci nu mai simt nimic în jurul meu,

Dispare tot la calda-ți strălucire,

Tu ești Satan, dar tu ești Dumnezeu,

Și câte visu-mi a putut să vadă

În tine sunt, Iubire!…

Îmi spune o șoaptă:

Visuri de nebun!

Căci stelele și sorii toți apun…

Vin seri pustii și nopți întunecate;

Și tu, care pe-o rază călătoare

Zidiși cetăți și magice palate,

Din raiul lor, din sfânta sărbătoare,

Te vei trezi stingher și pustiit,

În noapte rătăcit…

Eu jur pe noaptea castelor priviri

Ce-au pus în pieptu-mi coardele de harpe,

Pe corpul svelt cu mlădieri de șarpe,

Pe umerii mai albi decât zăpada, –

Că tpate câte-ascult sunt năluciri…

O, glas barbar, de ce mă faci tu prada

Nedreptei îndoieli?…

Ecoul tău în pieptul meu se ‘ntinde și răsună,

De mă’nfior ca zarea de furtună…

De-o fi așa, de-o coborî ‘n mormânt

Iubirea mea, – în mijlocul pustiei

Va prohodi-o glasul vijeliei

Cu tunete și cu vuiri de vânt…

Durerea mea, la căpătâi veghind,

Luptându-se cu furia din greu,

Se va’nălța mereu îmbătrânind

Și în puteri întinerind mereu,

Se va’nălța să poată să cuprindă

Un necuprins, – odată’n strălucire, –

Ce‘n inima-mi setoasă de iubire

Și-a reflectat văpaia ca’n oglindă…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 32)