Skip to content

Străin și singur

Pe Dumnezeu

L-am smuls din suflet și l-am îngropat,

Să nu mai cred în nimenea de-acum!

Străin și singur pribegesc pe drum

Cu ochi pierduți, cu pieptul sfâșiat,

Spre zările de neguri și de fum…

Pe drumul aspru sângerez, dar merg,

Nici o fântână nu-i să mă adape…

Ce gând, ce vis mă face să alerg?…

Albaștrii munți și limpezile ape

În negura trecutului se șterg…

Tot mai arid se ‘ntinde drumul vieții

Cu cât pălește floarea tinereții…

Și mă transformă fiecare clipă;

În locul primăverii, ce s-a dus,

Îmi bate ‘n preajmă toamna din aripă

Și iarna-aduce a fulgilor risipă…

Tot mai străin, mereu în spre Apus

Cu soarele, ce-și pierde strălucirea,

Din culme, coborâm nemărginirea…

În sufletu-mi acuma suflă vântul,

Ce ‘npreunează cerul cu pământul:

Și ca din harfă a pornit cântarea

Ce-o ‘ngână codrul și o geme marea…

Zâmbiri stelare vin din înălțimi…

O, clipă sfântă, ce-mi răscumperi chinul,

Ce ‘nvii o clipă ‘n ochii mei seninul,

Ce mă ridici de-asupra de mulțimi,

Doar eu te știu, doar eu te înțeleg,

Căci simt în mine universu ‘ntreg…

Dar mai profundă liniștea revine…

Străin și singur mă găsesc pe drum;

Amurg pe piscuri, și amurg în mine,

Nemărginiri de negură și fum…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 15.)