Skip to content

Sufletului meu

Eu sunt doar temnița, în care te-a zăvorât o crudă mână,

Tu ești scânteea, ești lumina ascunsă’n pumnul de țărână…

Și-acum când tunurile urlă și cad obuzele în față,

S’or rupe lanțurile grele, această dureroasă viață.

 

Ne despărțim… Te du cu bine pe mări de-azur, pe mări de stele,

Ce-alunecă și se ‘noptează pe-oglinda lacrimilor mele…

Aici, sub grindina de gloanțe, ce cade’n ploile de lavă

Îmi va întinde neființa paharu-i dulce de otravă.

 

Și’n surde bubuiri de tunuri, în viforosul glas de goarnă

Voi fi stejarul frânt de trăsnet, ce, în prăpăstii se răstoarnă…

Zorii roșii izvorăsc pe creste din ochiul cerului înalt,

Cu noi alături pleacă Moartea în valuri grele de asalt…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 29)