Skip to content

Tarka-saṁgraha

Punând în inimă pe Stăpânul Lumii (Viśveṣa) și îndeplinind închinăciunea față de Învățător (guru), pentru înțelegerea ușoară de către cei tineri, s-a compus Tarka-Saṁgraha.

  1. Cele șapte categorii (padārtha) sunt: substanța (dravya), calitatea (guṇa), acțiunea (karman), universalul (sāmānya), particularul (viśeṣa), inherența (samavāya) și inexistența (abhāva).
  2. Aici, substanțele (dravya) sunt numai nouă: pământul (pr̥thivī), apa (āp), focul (tejas), aerul (vāyu), eterul spațial (ākāśa), timpul (kāla), spațiul (diś), Sinele (ātman) și simțul intern (manas).
  3. Cele douăzeci și patru de calități (guṇa) sunt: culoarea (rūpa), gustul (rasa), mirosul (gandha), tactul (sparśa), numărul (sāṁkhya), măsura (parimāṇa), individuația (pr̥thaktva), conexiunea (saṁyoga), separarea (vibhāga), depărtarea (paratva), apropierea (aparatva), greutatea (gurutva), fluiditatea (dravatva), vâscozitatea (sneha), sunetul (śabda), cunoștința (buddhi), plăcerea (sukha), durerea (duḥkha), dorința (icchā), ura (dveṣa), efortul voinței (prayatna), virtutea (dharma), nevirtutea (adharmași factorul prefacerii (saṁskāra).
  4. Cele cinci acțiuni (karman) sunt: ridicarea (utkṣepaṇa), coborârea (apakṣepaṇa), contracția (ākuñcana), expansiunea (prasāraṇa) și mișcarea (gamana).
  5. Universalul (sāmānya) este de două feluri: superior și inferior.
  6. Însă particularele (viśeṣa) care se află în substanțele (dravya) eterne sunt infinite.
  7. Inherența (samavāya) este însă una singură.
  8. Inexistența (abhāva) este de patru feluri: inexistența anterioară (prāgabhāva), inexistența posterioară distrugerii totale (pradhvaṁsabhāva), inexistența absolută (atyantābhāva) și inexistența reciproca (anyonyābhāva).
  9. Aici, pământul (pr̥thivī) se definește ca cel care are miros. El este de două feluri: etern și neetern. Sub forma de atom (paramāṇu) este etern, sub forma de produs (kārya) este neetern. În plus, după deosebirea pe care o aduc corpul (śarīra), organul de simt, (indriya) și obiectul organului de simț (viṣaya), el este de trei feluri: (a) corpul (śarīra) nostru șal celorlalți; (b) organul de simț (indriya) este olfacția care percepe mirosul și se află în vârful nasului; (c) obiectul (viṣaya) este lutul, piatra șcelelalte.
  10. Apa (āp) este rece la atingere. Ea este de două feluri: eternă și neeternă. Sub formă de atom (paramāṇu) este eternă, sub forma de produs (kāryaeste neeternă. În plus, după deosebirea pe care o aduc corpul (śarīra), organul de simț (indriya) și obiectul organului de simț (viṣaya), ea este de trei feluri: (a) corpul (śarīra) este în lumea lui Varuṇa(b) organul de simț (indriya) este cel gustativ care percepe gustul și se află în vârful limbii; (c) obiectul este râul, oceanul și celelalte.
  11. Focul (tejas) este cald la atingere. El este de două feluri: etern și neetern. Sub formă de atom este etern, sub forma de produs (kārya) este neetern. În plus, după deosebirea pe care o aduc corpul (śarīra), organul de simț (indriya) și obiectul organului de simț (viṣaya), el este de trei feluri: (a) corpul (śarīra) este vădit că se află în lumea lui Āditya; (b) organul de simț (indriya) este văzul care percepe culoarea și se află în vârful pupilei ochiului; (c) obiectul este de patru feluri, după deosebirea dintre cel pământesc, cel ceresc, cel stomacal și cel mineral: cel pământesc este focul și celelalte; cel ceresc, având drept combustibil apa, este fulgerul și celelalte; cel stomacal este cauza transformării (sc. digestia) alimentelor; cel mineral este aurul și celelalte.
  12. Aerul (vāyu) este tangibil și fără culoare. El este de două feluri: etern șneetern. Sub formă de atom (paramāṇu) este etern, sub formă de produs (kārya) este neetern. În plus, după deosebirea pe care o aduc corpul (śarīra), organul de simț (indriya) și obiectul organului de simț (viṣaya), este de trei feluri: (a) corpul (śarīra) este în lumea lui Vāyu(b) organul de simț (indriya) este pielea care percepe tactul și se află peste tot corpul; (c) obiectul (viṣaya) este cauza care clatină pomul și celelalte.
  13. Suflul vital (prāṇa) este aerul (vāyu) care circulă în interiorul corpului. Acesta, deși este unic, după deosebirea pe care o aduc condiționările limitate (upādhi), capătă numele de prāṇa, apāna și celelalte.
  14. Eterul spațial (ākāśa) este cel care are drept calitate (guṇa) sunetul abda). Acesta este unic, omniprezent și etern.
  15. Timpul (kāla) este cauza întrebuințării cuvintelor „trecut“ etc. Și el este unic, omniprezent și etern.
  16. Spațiul (diś) este cauza întrebuințării cuvintelor „răsărit“ etc. Și el este unic, omniprezent și etern.
  17. Sinele (ātman) este substratul (adhikaraṇa) cunoașterii (jñāna). El este de două feluri: Sinele suprem (parama-ātman) și Sinele individual (jīva-ātman). Aici, Sinele suprem (parama-ātman) este Stăpânul Divin (Īśvara) atotcunoscător și este numai unu. Sinele individual (jīva-ātmaneste separat pentru fiecare corp, omniprezent și etern.
  18. Simțul intern (manas) este organul de simț (indriya) prin care se realizează perceperea senzației de plăcere, durere etc. Deoarece este legat de fiecare Sine individual (ātman), el este infinit ca număr, sub forma de atom și etern.
  19. Culoarea (rūpa) este calitatea (guṇa) perceptibilă numai prin văz (cakṣus). După deosebirea dintre alb, negru, galben, roșu, verde, castaniu și pestriț, aceasta (sc. culoarea) este de șapte feluri și se află în pământ, apă și foc. Aici culoarea este de șapte feluri în pământ, albă-fără-strălucire în apă, albă-strălucitoare în foc.
  20. Gustul (rasa) este calitatea perceptilă prin simțul gustativ (rasana). După deosebirea dintre dulce, acru, sărat, amar, astringent și iute, ea este de șase feluri și se află în pământ și în apă. În pământ este de șase feluri, iar în apă numai dulce.
  21. Mirosul (gandha) este calitatea (guṇa) care se percepe prin simțul olfactiv. El este de două feluri – plăcut și neplăcut – și se află numai în pământ.
  22. Tactul (sparśa) este calitatea (guṇa) perceptibilă numai prin organul de simț (indriya) al pielii. După deosebirea dintre rece, cald și nici-cald-nici-rece, el este de trei feluri și se află în pământ, în apă, în foc și aer. Aici, răceala se află în apă, căldura în foc, iar nici-cald-nici-recele în pământ și în aer.
  23. Tetrada culoare (rūpa) etc. este produsă în pământ prin coacere, și nu este eternă. În altă parte tetrada produsă prin coacere este și eternă și neeternă: eternă, când ține de ce-i etern, neeternă, când ține de ce-i neetern.
  24. Numărul (sāṁkhya) este cauza specială a întrebuințării cuvintelor „unu“ etc. El se află în cele nouă substanțe (dravya), începând cu unitatea șterminând cu cifra cea mare. Unitatea este eternă și neeternă: eternă, când ține de ce-i etern, neeternă, când ține de ce-i neetern. Însă dualitatea etc. este pretutindeni neeternă.
  25. Măsura (parimāṇa) este cauza specială a întrebuințării cuvântului „dimensiune“ (māna) și se află în cele nouă substanțe (dravya). Ea este de patru feluri: mică, mare, lungă și scurtă.
  26. Individuația (pr̥thaktva) este cauza specială a întrebuințării cuvântului „separat“ și se găsește în toate substanțele (dravya).
  27. Conexiunea (saṁyoga) este cauza specială a întrebuințării cuvântului „unit“ și se găsește în toate substanțele (dravya).
  28. Separarea (vibhāga) este calitatea (guṇa) care distruge conexiunea și se găsește în toate substanțele (dravya).
  29. Depărtarea (paratva) și apropierea (aparatva) sunt cauzele speciale ale întrebuințării cuvintelor „departe“ și „aproape“, și se află în tetrada pământ etc. și în simțul intern (manas). Ele sunt de două feluri: făcute de spațiu (diś), făcute de timp (kāla). Când ceva este îndepărtat, este depărtarea făcută de spațiu (diś); când ceva este apropiat, este apropierea făcută de spațiu; când cineva este mai vârstnic, depărtarea este făcută de timp; când cineva este mai tânăr, apropierea este făcută de timp.
  30. Greutatea (gurutva) este cauza neinherențială a începutului căderii, și se află în pământ și apă.
  31. Fluiditatea (dravatva) este cauza neinherențială a începutului curgerii șse află în pământ, apă și foc. Ea este de două feluri: originală și provocată. Este originală în apă, și provocată în pământ și foc. Fluiditatea produsă în pământ de conexiunea cu focul se vede în cazul untului topit etc. În foc se vede în cazul aurului etc.
  32. Vâscozitatea (sneha) este cauza transformării în boț a făinii etc., și se află numai în apă.
  33. Sunetul (śabda) este calitatea (guṇa) perceptibilă prin auz (śrotra) și se află numai în eterul spațial (ākāśa). El este de două feluri: de natura zgomotului și de natura fonemului. Cel de natura zgomotului se află în tobă etc.: cel de natura fonemului este forma limbii sanskrite etc.
  34. Cunoștința este cunoașterea (jñāna) și este cauza întrebuințării tuturor expresiilor. Ea este de două feluri: amintire și informație. Amintirea (smr̥ti) este cunoașterea produsă numai de factorii prefacerii (saṁskāra). Informația (anubhāva) este cunoașterea (jñāna) care este deosebită de aceasta (sc. amintirea). Ea este de două feluri: conformă cu obiectul (yathā-artha) și neconformă cu obiectul (ayathā-artha). Informația este conformă cu obiectul atunci când atributul caracteristic (prakāraka) al acestui obiect este posedat de acest obiect, ca în cunoașterea când, existând argint, se spune „acesta este argint“; numai aceasta se numește cunoaștere corectă (pramā). Informația nu este conformă cu obiectul atunci când atributul caracteristic (prakāraka) al acestui obiect este absent în acest obiect, ca în cunoașterea când, existând sidef, se spune „acesta este argint“; numai aceasta se numește cunoaștere incorectă (apramā).
  35. Informația (anubhāva) conformă cu obiectul este de patru feluri, după deosebirea dintre cea percepută (pratyakṣa), inferată (anumiti), identificată prin analogie (upamiti) și verbală (śabda). Instrumentul sau este șel de patru feluri, după deosebirea dintre percepție (pratyakṣa), inferență (anumāna), identificare prin analogie (upamāna) și cuvânt (śabda).
  36. Instrumentul (karaṇa) este o cauză (kāraṇa) particulară care posedă o acțiune (vyāpāra). Cauza (kāraṇa) precede cu regularitate efectul (kārya), nefiind dovedită în altă parte. Efectul este elementul corelativ-subordonat (pratiyogin) al inexistenței anterioare (prāgabhāva).
  37. Cauza (kāraṇa) este de trei feluri, după deosebirea pe care o aduc cea inherențială (samavāyin), cea neinherențială (asamavāyin) și cauza eficientă (nimitta). Cauza inherențială (samavāyi-kāraṇa) este cea care produce un efect inherent ei, cum sunt firele pentru pânză și pânza pentru propria ei culoare etc. Cauza neinherențială (asamavāyi-kāraṇa) este cauza care coexistă în același obiect, fie cu efectul (kārya), fie cu cauza (kāraṇa) inherențială, cum este împreunarea firelor pentru pânză și culoarea firelor pentru culoarea pânzei. Cauza eficientă (nimitta-kāraṇa) este cauza care este deosebită de acestea două, cum ar fi suveica pentru pânză. Între aceste trei feluri de cauze, numai cea particulară este considerată instrument (karaṇa).
  38. Aici, percepția (pratyakṣa) este instrumentul de cunoaștere directă. Percepția este cunoașterea născută din interferența (samnikarṣa) dintre organul de simț (indriya) și obiect (artha). Aceasta este de două feluri: neintelectivă (nirvikalpa) și intelectivă (savikalpa). Aici, cunoașterea lipsită de atributul caracteristic (niṣprakāraka) este numită cunoaștere neintelectivă, ca atunci când se spune „aceasta este ceva“. Cunoașterea intelectivă este însoțită de atributul caracteristic (saprakāraka), ca atunci când se spune „acesta este Ḍittha“, „acesta este brahman“, „acesta este negru“.
  39. Interferența (samnikarṣa) dintre organul de simț (indriya) și obiect (artha) – care este cauza cunoașterii directe – este de șase feluri: conexiunea (saṁyoga), inherența la ceea ce este conectat (saṁyukta-samavāya), inherența la ceea ce este inherent celui conectat (saṁyukta-samaveta-samavāya), inherența (samavāya), inherența la ceea ce este inherent (samaveta-samavāya), relația între calificativ și calificat (viśeṣa-viśeṣya). Interferența (samnikarṣa) este conexiune (saṁyoga) în cazul producerii percepției oalei prin simțul văzului. Interferența este inherența la ceea ce este conectat în cazul producerii percepției culorii vasului, din cauza inherenței culorii în oala aflată în conexiune cu simțul văzului. Interferența este inherența la ceea ce este inherent celui conectat în cazul percepției universalului (sāmānya) care este faptul de a fi colorat; culoarea este inherentă oalei aflată în conexiune cu simțul văzului din cauza inherenței, în acest caz, a faptului de a fi colorat. Interferența este inherența în cazul perceperii sunetului (śabda) prin simțul auzului, din cauza sonorității eterului spațial aflat în cavitatea auriculara și din cauza faptului că sunetul este o calitate a eterului spațial, și din cauza inherenței existente între calitate și posesorul calității. Interferența este inherența la ceea ce este inherent în actul perceperii sonorității (śabdatva), din cauza inherenței sonorității în sunetul care este inherent simțului auditiv. Interferența este o relație între calificare și calificat în cazul percepției inexistenței, ca atunci când se spune „suprafața pământului posedă inexistența oalei“, din cauza existenței calificării inexistenței oalei pe suprafața pământului aflat în conexiune cu simțul văzului. Astfel, cunoașterea directa (pratyakṣa) este produsă de șase feluri de interferențe; instrumentul ei este organul senzorial (indriya). Din aceasta s-a dovedit că organul senzorial (indriya) este instrumentul cunoașterii corecte (pramāṇa) numită percepție (pratyakṣa). Acesta a fost capitolul percepției.
  40. Inferența (anumāna) este instrumentul informației inferate. Informația inferată (anumiti) este cunoașterea produsă prin deducție (parāmarśa). Deducția (parāmarśa) este cunoașterea faptului că există o proprietate a substratului (pakṣadharmatā) calificată ca o dependență unilaterală (vyāpti), ca în exemplul „acest munte posedă fum care este dependent față de foc“; această cunoaștere este deducție. Cunoașterea produsă de această deducție – „muntele posedă foc“ – este cunoașterea numită informația inferată (anumiti). Dependența unilaterală (vyāpti) este o regulă (niyama) a concomitenței (sāhacarya) ca în exemplul „oriunde există fum, acolo există foc“. Faptul de a fi proprietate a substratului (pakṣadharmatā) este faptul existenței elementului subordonat-dependent (vyāpya) (sc. fumul) pe munte etc.
  41. Inferența este de două feluri: pentru sine (sva-artha-anumāna) și pentru altul (para-artha-anumāna). Inferența pentru sine este cauza informației inferată pentru sine. Astfel, după observații repetate, ca în cazul cuptorului din bucătărie, cineva dobândește singur dependențunilaterală (vyāpti) „oriunde există fum, acolo există foc“, mergând în apropirea unui munte, și existând îndoială cu privire la existența focului pe acest munte, cel care vede focul pe munte își amintește dependența unilaterală „oriunde există fum, acolo există foc“. Cu această ocazie se produce cunoașterea „acest munte posedă fum care este dependent de foc“. Din aceasta rezultă cunoașterea „muntele posedă foc“ numită informația inferată (anumiti). Aceasta este însăși inferența pentru sine (sva-artha-anumāna). Când însă după ce s-a inferat pentru sine existența focului, din cea a fumului, se întrebuințează fraza (vākya) cu cinci părți (avayava), pentru a încunoștința pe un altul, aceasta este ceea ce se numește inferența pentru altul (para-artha-anumāna). De exemplu: (1) muntele posedă foc; (2) din cauza faptului că posedă fum; (3) tot ce posedă fum posedă foc, ca în cazul cuptorului din bucătărie; (4) la fel ca și acesta; (5) de aceea este așa. Prin aceasta, chiar și un altul admite existența focului, din admiterea existenței semnului acestuia.
  42. Cele cinci părți (avayava) sunt: aserțiunea (pratijñā), temeiul (hetu), exemplul (udāharaṇa), aplicarea (upanaya) și concluzia (nigamana): (1) „muntele posedă foc“ este aserțiunea (pratijñā); (2) „din cauza faptului că posedă fum“ este temeiul (hetu); (3) „tot ce posedă fum posedă foc, ca în cazul cuptorului din bucătărie“ este exemplul (udāharaṇa); (4) „la fel ca și acesta“ este aplicarea (upanaya); (5) „de aceea este așa“ este concluzia (nigamana).
  43. Instrumentul informației inferate pentru sine și al informației inferate pentru altul este numai deducția prin semn (liṅga-parāmarśa); de aceea inferența (anumāna) este deducție prin semn.
  44. Semnul (liṅga) este de trei feluri: consecutiv-exclusiv (anvaya-vyatirekin), numai consecutiv (kevala-anvayin) și numai exclusiv (kevala-vyatirekin) (1) Cel consecutiv-exclusiv este cel care posedă o dependența unilaterală prin consecuție și prin excludere, cum este faptul posedării fumului în cazul demonstrării focului; dependența unilaterală prin consecuție este în exemplul „oriunde există fum, acolo există foc, ca în cazul cuptorului din bucătărie“; dependența unilaterală prin excludere este în exemplul „unde nu există foc, acolo nu există fum, ca în lac“. Semnul numai consecutiv este cel care aparține unei dependențe unilaterale numai prin consecuție, ca în exemplul „oala este obiect al referinței (abhidheya) din cauza că este obiect al cunoașterii corecte, ca și pânza“; aici nu există dependență unilaterală prin excluderea faptului de a fi obiect al cunoașterii corecte și al referinței, deoarece totul este obiect al cunoașterii corecte și al referinței. Semnul numai prin excludere este cel care aparține unei dependențunilaterale numai prin excludere, ca în exemplul „pământul se deosebește de celelalte substanțe din cauza faptului că posedă miros; ceea ce nu se deosebește prin aceasta de celelalte substanțe nu posedă miros, ca apa; aici nu este la fel, și de aceea nu este așa“. Aici nu există exemplu prin consecuție cum ar fi „ceea ce posedă miros se deosebește de celelalte substanțe“, din cauza faptului că un astfel de substrat există numai în cazul pământului.
  45. Substratul (pakṣa) este cel despre care există îndoiala că posedă ceea ce urmează a fi dovedit (sādhya), cum este muntele, când temeiul (hetuconstă în faptul de a poseda fum. Substratul similar (sapakṣa) este cel care posedă în mod neîndoielnic ceea ce urmează a fi dovedit, cum este în cazul de față cuptorul din bucătărie. Substratul diferit (vi-pakṣa) este cel care posedă în mod neîndoielnic absența a ceea ce urmează a fi dovedit, cum este în cazul de față lacul.
  46. Există cinci feluri de fals temei (hetu-ābhāsa): cel inconstant (savyabhicāra), cel contradictoriu (viruddha), cel care poate fi pus în cumpănă (satpratipakṣa), cel nedovedit (asiddha) și cel anulat (bādhita). Cel inconstant (savyabhicāra) este lipsit de exclusivitate și este de trei feluri, după deosebirea între cel prea general (sādhāraṇa), cel prea particular (asādhāraṇa) și cel neconclusiv (anupasaṁhārin). Aici, temeiul cel prea general, lipsit de exclusivitate, se află în ceea ce posedă absența ceea ce urmează a fi dovedit, ca în exemplul „muntele posedă foc, din cauza faptului că este obiect al cunoașterii corecte“, deoarece faptul de a fi obiect al cunoașterii corecte există și în cazul lacului lipsit de foc. Temeiul cel prea particular este cel absent în toate substraturile similare și diferite, fiind prezent numai în substratul respectiv, ca în exemplul „sunetul este etern deoarece există universalul sunetului“; universalul sunetului este absent în toate celelalte obiecte eterne și neeterne, fiind prezent numai în sunet. Temeiul cel neconclusiv este lipsit de exemplificări prin consecuție sau prin excludere, ca în exemplul „totul este neetern din cauza faptului că este obiect al cunoașterii corecte“; aici, din cauza faptului că există un substrat care este al tuturor lucrurilor, nu există exemplificare. Temeiul contradictoriu este cel dependent-subordonat față de inexistența a ceea ce urmează a fi dovedit, ca în exemplul „sunetul este etern, deoarece este produs artificial“; în adevăr, faptul de a fi produs artificial este dependent-subordonat față de faptul de a fi neetern, față de inexistența faptului de a fi etern. Temei ce poate fi pus în cumpănă este cel față de care există un alt temei care dovedește absența a ceea ce urma să fie dovedit, ca în exemplul „sunetul este etern, din cauza faptului că este audibil, la fel cu universalul sunetului“ care este pus în cumpănă de exemplul „sunetul este neetern, din cauza faptului că este un produs, la fel cu oala“. Temeiul nedovedit este de trei feluri: nedovedit prin suportul (āśaya) sau, nedovedit prin forma lui proprie (svarūpa) și nedovedit de faptul dependenței unilaterale. Cel nedovedit prin suportul său este ca în exemplul „lotusul aerian este parfumat din cauza faptului că este lotus, la fel cu lotusul din lac“; aici, suportul este lotusul aerian, și acesta nu există de loc. Cel nedovedit prin forma lui proprie este ca în exemplul „sunetul este o calitate (guṇa) din cauza faptului că este vizibil, la fel cu forma“; aici, faptul de a fi vizibil nu există în sunet, deoarece sunetului îi aparține audibilitatea. Temeiul nedovedit de faptul dependenței unilaterale este cel condiționat de altceva. Condiția este cea care, fiind elementul principal-independent (vyāpaka) față de ceea ce urmează a fi dovedit (sādhya), nu este totodata și element principal independent față de dovada (sādhana). Faptul de a fi element principal-independent față de ceea ce urmează a fi dovedit (sādhya) înseamnă a nu fi element corelativ-subordonat (pratiyogin) unei inexistențe absolute care să aibă comunitate de substrat (samānādhikaraṇa) cu ceea ce urmează a fi dovedit. Faptul de a nu fi element principal-independent față de dovada (sādhana) înseamnă a fi corelativ-subordonat unei inexistențe absolute aflate în ceea ce posedă dovada. În exemplul „muntele posedă foc din cauza existenței fumului“ condiția este conexiunea cu un combustibil umed; în felul acesta exemplul „oriunde există fum, acolo există conexiune cu un combustibil umed“ este ilustrarea calității de principal-independent față de ceea ce urmează a fi dovedit. Exemplul „oriunde există foc, acolo nu există conexiune cu un combustibil umed, din cauza inexistenței conexiunii cu combustibilul umed în cazul unei bile de fier încinse“ este ilustrarea calității de a nu fi element principal-independent față de dovada (sādhana). În felul acesta, condiția este conexiunea cu combustibilul umed, din cauza faptului că nu este element principal-independent față de dovadă, chiar atunci când calitatea de element principal față de ceea ce urmează a fi dovedit, există. Faptul de a poseda foc este un temei nedovedit de faptul dependenței unilaterale din cauza că este un temei condiționat de altceva. Temeiul anulat (bādhita) este cel pentru care existența a ceea ce urmează a fi dovedit este stabilită printr-un alt mijloc de cunoaștere corectă (pramāṇa), ca în exemplul „focul nu este cald din cauza faptului că este substanță“ (dravya); aici, ceea ce urmează a fi dovedit este faptul de a nu fi cald, însă acesta fiind inexistent, faptul de a fi cald se dobândește printr-o percepție tactilă, ceea ce constituie faptul anulării. Acesta a fost capitolul inferenței.
  47. Identificarea prin analogie este instrumentul informației identificată prin analogie. Informația identificată prin analogie este cunoașterea relației (saṁbandha) dintre denumire (saṁjñā) și obiectul denumit (saṁ-jñin). Instrumentul său este cunoașterea unei asemănări. Ea decurge astfel: cineva care nu cunoaște sensul cuvântului gayal (bos gaveus = bou sălbatic), după ce a auzit de la un pădurean oarecare că „gayalul este asemănător cu boul“, odată ajuns în pădure și amintindu-și de cele spuse, vede o făptură asemănătoare boului; cu această ocazie se produce informația identificată prin analogie: „acesta este cel denumit gayal“. Acesta a fost capitolul identificării prin analogie.
  48. Cuvântul (śabda) reprezintă cele spuse de o persoană care a dobândit informația în mod direct (āpta). Persoana care a dobândit informația în mod direct este cea care vorbește în conformitate cu obiectul. Fraza (vākya) este o împreunare de cuvinte ca exemplu „adă boul!“. Cuvântul este forța semantică (śakti). Forța semantică este convenție (saṁketa) stabilită de Stăpânul Divin (Īśvara) și trebuie înțeleasă astfel: „prin acest cuvânt trebuie înțeles acest obiect“.
  49. Expectativa (ākāṅkṣā), compatibilitatea (yogyatā) și continuitatea (samnidhi) sunt cauza cunoașterii sensului frazei. Expectativa (ākāṅkṣāeste faptul lipsei de informație când se exclude întrebuințarea unui alt cuvânt care ar trebui să-l urmeze. Compatibilitatea (yogyatā) este neanularea sensului. Continuitatea (samnidhi) este pronunțarea cuvintelor fără întrerupere.
  50. Fraza lipsită de expectativă etc., nu este un instrument de cunoaștere corectă (apramāṇa). Astfel exemplul „bou, cal, om, elefant“ nu este instrument de cunoaștere corectă din cauză că lipsește expectativa; exemplul „să se stropească cu foc“ nu este un instrument de cunoaștere corectă, din cauză că lipsește compatibilitatea; dacă cuvintele „adă boul!“ nu sunt pronunțate împreună, ci la interval de trei ore, nu sunt un mijloc de cunoaștere corectă, din cauza inexistenței continuității.
  51. Frazele sunt de două feluri: vedică și profană. Cea vedică, deoarece este rostită de Stăpânul Divin, este pe de-a întregul instrument de cunoaștere corectă. Cea profană însă este instrument de cunoaștere corectă atunci când este rostită de o persoană care a dobândit informația în mod direct (āpta); celelalte nu sunt instrumente de cunoaștere corectă.
  52. Cunoașterea prin cuvânt este cunoașterea sensului frazei; instrumentul său este sunetul. Acesta a fost capitolul despre cuvânt.
  53. Informația neconformă cu obiectul (ayathā-artha) este de trei feluri, după deosebirea pe care o aduc îndoiala (saṁśaya), confuzia (vīparyaya) șipoteza (tarka). Îndoiala este cunoașterea care atribuie aceluiași substrat (dharmin) atribute (dharma) diferite care se disting prin faptul că sunt contradictorii ca în exemplul „acesta este sau un stâlp sau un om“. Confuzia este cunoașterea eronată, ca atunci când existând sidef, se spune „acesta este argint“. Ipoteza este presupunerea (āropa) elementului principal independent (vyāpaka) prin presupunerea elementului subordonat-dependent (vyāpya), ca în exemplul „dacă n-ar exista foc, n-ar exista fum“.
  54. Amintirea este de două feluri: conformă cu obiectul și neconformă cu obiectul. Cea conformă cu obiectul este produsă de adevăr, cea neconformă cu obiectul nu este produsă de adevăr.
  55. Plăcerea (sukha) este senzația plăcută tuturora.
  56. Durerea (duḥkha) este senzația neplăcută tuturora.
  57. Dorința (icchā) este pasiune (kāma).
  58. Ura (dveṣa) este furie (krodha).
  59. Efortul voinței (prayatna) este acțiune (kr̥ti).
  60. Virtutea (dharma) este produsă de fapta prescrisă.
  61. Nevirtutea (adharma), însă, este produsă de faptele interzise.
  62. Cele opt calități (guṇa), cum sunt cunoștința (buddhi) etc., sunt particularități (viśeṣa) aparținând numai Sinelui (ātman).
  63. Cunoștința, dorința și efortul voinței sunt de două feluri: eterne șneeterne. Cele eterne sunt ale Stăpânului Divin (Īśvara), cele neeterne ale Sinelui individual (jīva).
  64. Factorul prefacerii (saṁskāra) este de trei feluri: impulsul (vega), impresia psihică reziduală (bhāvanā) și elasticitatea (sthiti-sthāpaka). Impulsul se află în tetrada care începe cu pământul (pr̥thivī) și în simțul intern (manas). Impresia psihică reziduală (bhāvanā) este cauza cunoașterii produsă de amintire, și se află numai în Sine (ātman). Elasticitatea este cea care restituie starea acelui obiect căruia i-a fost modificată; ea se află în pământ cum ar fi rogojina etc.
  65. Acțiunea (karman) este făcută din mișcare (calana). Ridicarea este cauza conexiunii cu ceea ce se află în sus. Coborârea este cauza conexiunii cu ceea ce se află în jos. Contracția este cauza conexiunii unui corp cu ceea ce îi este apropiat. Expansiunea este cauza conexiunii unui corp cu ceea ce îi este departat. Orice alta mișcare este deplasare; ea se află numai în tetrada care începe cu pământul și în simțul intern (manas).
  66. Universalul (sāmānya) este etern, este unul (ekam) este urmat (anugatade multiplu și se află în substanță (dravya), calitate (guṇa) și acțiune (karman). El este de două feluri, după deosebirea între cel superior (parași cel inferior (apara). Cel superior este Ființa (sattā), cel inferior este substanța (dravya) etc.
  67. Particularele (viśeṣa) sunt factorii distinctivi (vyāvartaka) care se află în substanțele eterne.
  68. Inherența (samavāya) este o relație (saṁbandha) eternă care se află în ceea ce s-a dovedit a fi inseparabil. Două lucruri sunt dovedite a fi inseparabile atunci când unul din cele două există în dependența de nedispariția celuilalt, așa cum sunt partea (avayava) și întregul (avayavin), calitatea (guṇa) și posesorul calității (guṇin), acțiunea (kriyā) și cel ce o îndeplinește (kriyāvant), genul (jāti) și manifestarea (vyakti), particularul (viśeṣa) și substanța eternă (dravya).
  69. Inexistența anterioară (prāgabhāva) nu are început dar are sfârșit; este cea a efectului (kārya) înaintea producerii (utpatti) sale. Inexistențposterioară distrugerii totale (pradhvaṁ sābhāva) are început și nu are sfârșit; este cea a efectului după producerea sa. Inexistența absolută (atyantābhāva) se referă la cele trei timpuri și are o subordonare corelativă (pratiyogitāka) determinată (avachinna) de o relație (saṁsarga), ca în exemplul „pe suprafața pământului nu există oala“. Inexistența reciprocă (anyonyābhāva) are o subordonare corelativă determinată printr-o relație (saṁbandha) de identitate de esența (tādātmya), ca în exemplul „oala nu este pânza“.
  70. Numai șapte categorii sunt dovedite, din cauza includerii tuturor categoriilor în cele care au fost expuse rând pe rând. Tarka-Saṁgraha a fost alcătuită de învățatul Annambhaṭṭa în folosul tinerilor, pentru înțelegerea celor două doctrine, cea a lui Kaṇāda și cea a școlii Nyāya. Aceasta a fost Tarka-Saṁgraha alcătuită de către sublimul maestru Annambhaṭṭa.

 

Ediții tipărite: