Skip to content

Timpul

În tine ‘ncepe visul și tot în tine moare,

Stăpânitor pe toate tronând din început,

E-o frunză universul în marea ta vâltoare,

În care viitorul se ‘neacă în trecut….

O, Timp, prin care viața își caută poteci,

Prin tine trece lumea, ori tu prin dânsa treci?…

De n’ai fi tu, noi n’am ști tortura așteptării,

Și n’am ști mulțumirea plăcerilor, n’am ști

Nici chinul de-a străbate întinsul depărtării,

Nici setea, nici amarul, nici foamea, nu le-am ști…

Și când pășește seara al cerurilor prag,

Zâmbim cu milă ‘n fața giganticului soare,

Ce înșirând într’una al zilelor șirag,

Zădarnic infinitul încearcă să-ți măsoare…

O, Timp, ce curgi în șirul de ani ca un puhoi,

Ne pierdem noi prin tine, ori tu te pierzi prin noi?

Tu curgi prin noi, într’una, ca printre vechi ruine,

Și an cu an făptura ni-o dărâmăm în tine,

Ale uitării umbre în urmă-ne s’aștern

Pe fluviul care curge netulburat, etern…

 

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 7.)