Skip to content

Toamnă

Risipită-i frunza codrului și zarea

Neguri o cuprind;

Vântul tristei toamne și-a ‘nceput cântarea

Și în frunze moarte și-a ‘mbrăcat cărarea,

Iar de paseri cârduri negre, călătoare,

Aripile ‘ntind, 

Înghițând văzduhul înspre țări cu soare…

Și-am rămas de toate cârdurile ‘n urmă…

Iar un dor nebun

Obositul suflet ne’ncetat mi-l scurmă

Și mereu spoerește-a visurilor turmă…

Pentru lacrimi stavili nu găsesc în pleoape,

Pare-că Neptun

Și-a mutat sub ele vicinicile ape…

Umbrele ‘nserării palide se cern,

Îmbrăcând natura, –

Pe când peste suflet rânduri mi-s’aștern

Umbre de durere, de pustiu etern…

Vântului, ce plopii nemiloși-‘ndoae

Nu-i mai tace gura…

Și încep să cadă picuri reci de ploae…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 26)