Skip to content

V.30 – Conjurație împotriva morții

Tot ce ți-a fost apropiat,
Pe drumul umblat,
Voi veghea,
Aproape să-ți stea !
Și tot ce ți-a fost vreodat,
Depărtat,
Să-ți fie apropiat!

 

Rămâi aici ;
Să nu pleci
Pe drumul de veci,
Pe care plecară,
Afară,
Pe negrele căi,
Strămoșii,

 

Părinții,
Și toți dintr-ai tăi.
Că eu, cu vorbe dibace,
Îți aduc mântuire și pace.

 

Pe urmele acelor
Prea-Sfinți
Străbuni și părinți,
Nu pleca!
Că eu sufletul tău l-oi lega,
Și chiar dac-ai fost blestemat
Ori vrăjit,
De vreunul din cei răi,
Dintr-ai tăi,
Ori de vreun străin
Mai hain,
Eu cu vorbe dibace,
Îți aduc mântuire și pace.

 

Dacă ai făptuit,
Vreun păcat negândit,
Și-ai blestemat,
înciudat,
Femeie ori bărbat,
Eu, cu vorbe dibace,
Îți aduc mântuire și pace.

 

Iar de cumva,
Maică-ta,
Ori tatăl tău,
Te-a zdrobit,
Cu blestem azvârlit,
Eu, cu vorbe dibace,
Îți aduc mântuire și pace.

 

Dacă mamă,
tată,
soră,
Ori frate.
Nutresc gânduri blestemate,
Eu le-oi abate
Pe toate,
Ca să-ți trăiești bătrânețea
Până târziu
La vremea părului coliliu.

 

Omule,
Sufletul tău ușurat,
Să rămâie nevătămat,
După ce-or pleca,
Din preajma ta,
Ai lui Yama soli cenușii;
Iar tu să rămâi,
Ca dintâi,
Cât ăi fi,
În cetatea ființelor vii.

 

Bagă de seamă,
Să nu ai teamă,
Că eu te fac să rămâi
Ca dintâi,
Până târziu,
La vremea părului coliliu.

 

Eu te-am chemat
încă odat
De unde-ai plecat ;
Vreu să te-ntorci
De îndat
Pe drumul tău
Omenesc
Al celor care trăiesc.

 

Bagă de seamă,
Să nu ai teamă,
Că eu te fac să rămâi.
Ca dintâi,
Până târziu,
La vremea părului coliliu.

 

După ce-or pleca,
Din preajma ta,
Ai lui Yama soli cenușii,
Să rămâi cu suflet curat,
Nevătămat,
Că ai să fii,
În cetatea ființelor vii.

 

Și bagă de seamă,
Să nu ai teamă,
Rămâi aici până târziu,
La vremea părului coliliu.

 

Am vrăjit cu vorba domoală,
Mădularele prinse de boală,
Și cu spor,
Focul mistuitor,
Din inima inimii lor.
Boala cea rea,
Care-mjunghia,
Și scurma
în inima ta,
Ga un vultur speriat,
A zburat
Departe,
Spre stele,
Fugărit de vorbele mele.
Doi înțelepți
Te păzesc,
Veghează,
Și trezesc
Pe cel neadormit,
Când somnul afurisit
Vrea să-ți cuprindă
Suflarea,

 

Și s-o desprindă ;
— Dar cei doi păzitori,
Binefăcători,
Bine ar fi,
De te-ar păzi
Noapte și zi ;
Iată-l pe Agni :
Foc,
Prăpădenie ;
— Apropie-te de el cu smerenie!
Și soarele, iată-l
Cum se ridică aprins,
Pentru tine-nadins,
Tot așa, ridică-te și tu,
Acu,
Din întunericul întunecat,
Din morți înviat.
Veșnică slavă lui Yama,
Slavă strămoșilor duși,
Tuturor morților slavă,
Lor, cei de Moarte supuși.

 

Acuma pe Agni-l invoc ;
El, cu-al său foc,
Pe omul bolnav,
Căzut sclav
Vătămării,
Să-l întoarcă din calea pierzării
Și să-l aducă-napoi,
Din negrul convoi.

 

Să-i vină-înapoi sufletul,
Umbletul,
Vrerea,
Gândul,
Ochiul,
Puterea.

 

Apoi, adună strâns la un loc,
Cu tine, Zeule-foc,
Trupul lui care
Și-a găsit alinare ;
Și lasă-l să umble în libertate
Cu puterile toate.
Că numai tu, știi, care comori,
Ne pot face nemuritori.

 

Spune-i tu, un cuvânt,
Să nu plece în casa de sub pământ,
Răsuflarea ta să-l ajute,
Pe drumuri știute,
Să nu-1 slăbească,
Ci să se-aplece,
Peste făptura lui,
Ca să nu rămână-n risipă,
Vreo clipă.

 

Atotputernicul  soare,
Cu-ale lui binefăcătoare,
Raze sclipitoare
Să te ia morții din ghiare.

 

Această limbă zăcută
În gura tăcută,
Să nu stea mută.
Eu i-am descântat,
Și-am alinat,
Mistuirea-n veninuri,
Și-ale febrei o sută de chinuri.

 

Această lume
Frumos zămislită,
De nici un zeu istovită,
Să-ți fie cea mai iubită,
Și oricărei morți
Vei fi fost hărăzit
De când te-ai ivit,
Omule,
Poruncescu-ți aci:
Nu muri,
Decât mai târziu
La anii părului coliliu!