Skip to content

VI.9 – Către Agni-Vaiśvānara

Cea albă și cea neagră se învârtesc într-una,
Cum soarele ne-arată, în chip precugetat,
Când fața de lumină, când cea de întuneric;
— Căci Agni-Vaiśvānara de cum s-a ridicat,

 

Și iată că spre noapte ce-a mai rămas, zăbavnic,
Acest abia născutul se-aruncă luminos,
Și-o spulberă asemeni, cum într-o bătălie,
Pe-o oaste răvășită, un rege glorios.

 

Eu nu-nțeleg nici vorba, nici ce va să însemne,
Și nu cunosc nici firul ce-ntrecerile-l țes;
— Și care glas, putear-ar, mai meșterit a spune,
Cum tatăl său le spune cu vorbe pe ales.

 

Căci numai el cunoaște a vorbei mare taină,
Și felul de rostire, spre a avea temei;
Cunoaște pe Acela ce-i paznic Nemuririi,
Și din rostirea clară, atunci, înțelesei

 

Că ochii lui deschiși-s spre-o luminoasă lume,
Spre lucrurile de pe tărâmul celălalt;
— Trăiește-n lumea noastră, aicea jos, și totuși,
Mai mult decât oricine, el vede mai înalt.

 

Dintre Hotari — întîiul;—privește-l, Omenire!
— Lumină fără moarte-n vremelnicul popor —
În inimi El își are săpat adânc sălașul,
Crescut în veșnicie, acest Nemuritor.

 

Lumina lui, de-a pururi în mine-i răsădită;
— A gândului făptură se vede lunecând
În zborul cel mai iute; — de-aceea chiar și zeii,
Se întâlnesc cu toții întru același gând.

 

Urechea mea-și ia zborul și-n nalturi se deschide;
La fel și ochiu-mi zboară și-n slavă priveghează,
Cum sclipitoare urcă a inimii lumină,
Când împletită-n gânduri se-nalță și visează.

 

Te adorau toți zeii când germinai în beznă;
— O, Agni, totdeauna fii binevoitor,
Vrem, darnică să fie a ta bunăvoință
Și mare dăruirea-ți, tu, zeu nemuritor.

 

Imnuri vedi­ce, tăl­mă­ci­te în ver­suri de Ion Lari­an Pos­to­la­che după tex­te­le fran­ce­ze, ger­ma­ne și engle­ze tra­du­se și com­pa­ra­te de Viori­ca Vizan­te, cu un Cuvânt îna­in­te de Ser­giu Al-Geor­ge. Bucu­reși: Edi­tu­ra pen­tru Lite­ra­tu­ră Uni­ver­sa­lă, 1969.