Skip to content

X.129 – Imnul Creațiunii

N-a fost pe-atunci ființă ori neființă,
Întinderi de văzduh, ori cer de-asupra.
Ce-a fost, și unde? sub a cui veghere?
Au fost-au ape-adânci, nestrăbătute?

 

N-a fost nici moarte-atunci, nici nemurire,
Nici zi, nici noapte bine osebite.
Unul respira-n sine fără suflu,
Iar în afara lui nimic nu fuse.

 

Întâi fu bezna-n beznă-nvăluită,
O apă totul fu, nedeslușită,
Hău coperit de gol; când, iată, Unul
Din marile călduri își luă ființa.

 

Dintru-nceput a răsărit dorința,
Ea, cea dintâi sămânță a gândirii.
Scrutând în sine-aflat-au înțelepții
Ființa-ncătușată-n neființă.

 

Și-a lor mirare mers-a mai departe:
A fost un jos, și fost-a un deasupra
Semințe-au fost, puteri germinatoare,
Sforțare jos, iar mai presus dorința.

 

Cine-o ști, oare, și-ar putea să spună
De unde-a răsărit ființa lumii?
Zei apărut-au după-a ei creare.
Cine-ar putea, deci, ști de unde vine?

 

De unde s-a ivit această lume?
Creată-a fost de cineva, sau n-a fost?
Doar cel din ceru-nalt, ce-o vede, știe
Cu adevărat; ori, poate, nici acela.

 

Traducere de Cicerone Poghirc