Skip to content

X.129 – Imnul creațiunii

Atunci nici Neființă n-a fost și nici Ființă,
Căci nu era nici spațiu, nici cer, și nici stihie.
Avea stăpân și margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se știe.

 

N-a fost nici Nemurire, căci Moartea nu-ncepuse.
Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi;
Însă Ceva în lume – Unicul – se ivi.

 

Era-nvelit în noapte adâncă Universul:
– Ocean de întuneric pierdut în noaptea lui.
Dar ca-ntr-o carapace, ascuns în învelișuri,
Ceva – născu prin forță din chinul focului.

 

Și iată cum, întâiul – ivit din începuturi,
Un sâmbure: Iubirea – sămânță de lumini,
Pe care înțelepții în inimi îl găsiră,
Trecând din Neființă-n a Vieții rădăcini.

 

Ei măsurară lumea în curmeziș cu sfoara.
– Ce-a fost acolo-n hăuri? Dar jos ce s-a-ntâmplat?
Ca purtători de germeni porniră oarbe forțe,
Care prin sine înseși de sus s-au scuturat.

 

Dar care minte oare fu-n stare să priceapă,
Creațiunea însăși de unde-a început?
Poate aicea zeii își zămisliră neamul,
Dar cine va să spună din cine s-au născut?

 

Doar El, acela care porni Creațiunea,
El, cel care-o privește din ceruri, numai El,
El, cel care-a făcut-o, sau poate n-a făcut-o.
El singur știe poate. Sau poate că nici El.

 

Imnuri vedi­ce, tăl­mă­ci­te în ver­suri de Ion Lari­an Pos­to­la­che după tex­te­le fran­ce­ze, ger­ma­ne și engle­ze tra­du­se și com­pa­ra­te de Viori­ca Vizan­te, cu un Cuvânt îna­in­te de Ser­giu Al-Geor­ge, Bucu­reși, Edi­tu­ra pen­tru Lite­ra­tu­ră Uni­ver­sa­lă, 1969, p. 17.