Skip to content

X.71 – Imn Înțelepciunii

Cuvântul-prim, în lume, ca germen al vorbirii,
A fost Brahmanaspati, - (s-o spuneţi orişicui);
Tot astfel, orice lucru, spre a-i pricepe chipul,
A căpătat un nume după măsura lui.
 
Şi tot ce-a fost în oameni, mai bun, mai cald, mai bine,
A căpătat o formă şi-un nume-adevărat,
Abia în clipa-n care descoperindu-şi taina,
Străvechii oameni, prieteni cu zeii s-au legat.
 
Acolo unde Rişii au plăsmuit vorbirea,
Dînd gândului vestminte, făcînd-o auzită, 
Trecând-o şi prin suflet şi curăţindu-i zgura,
Precum făina morii se curăţă prin sită.
 
Prin felul de gândire, prin ordinea vorbirii,
Se recunosc brahmanii, din orice loc ar fi, 
Îşi recunosc şi clanul şi treapta-nţelepciunii,
Doar după-nvăţătură şi felul de-a vorbi.
 
Prin jertfele prin care brahmanii cheamă zeii,
Coboară în adîncuri pe-al graiului făgaş,
Şi cată cu ardoare în inima smerită,
Cuvinte potrivite pe-al gîndului lăcaş.
 
Când au găsit acolo în sfintele adâncuri,
Cuvântul magic, singur, ştiutul de profeţi,
L-au scos sclipind afară şi dăruindu-l lumii,
L-au răspîndit prin cântec cei şapte cântăreţi.
 
Dac-a avut vedenii, n-a fost nimic aevea,
Dacă-i păru c-aude, urechea l-a minţit;
Imaginea zărită a fost înşelătoare, 
- Femeie-ndrăgostită cu chip-mpodobit.
 
Iar de cumva, vreunul, în Sacra-Adunare, 
Stă împietrit şi mândru ca oamenii sătui,
Pe-acela niciodată nu-l puneţi la-ncercare:
Să ştiţi că-i o himeră învăţătura lui.
 
Ştiinţa lui nu-i vacă cu ugerile pline,
Ci doar înşelătoare icoane şi culori,
Că el aude numai părelnice cuvinte,
Ce nu vor da de-a pururi nici fructe şi nici flori.
 
Brahmanul ce vreodată şi-a părăsit un prieten,
Deşi-i era asemeni, la fel de învăţat,
Va pierde pe vecie a graiului virtute
Şi drumul mântuirii pe veci e încuiat.
 
Uitaţi-vă la oameni: urechi, şi ochi, şi gură,
Dar ce deosebire e totuşi între ei; 
Prin spirit le aleargă gîndiri deosebite, 
Şi osebite haruri în râvna către zei.
 
Cu toţi ei sunt asemeni cu apele din lacuri:
Adânci, de-ajung la umăr, ori alţii pân-la gură,
Dar cei ce ne sunt prieteni, - ne răcoresc ca râul,
Când mergi la scăldătoare pe-a soarelui căldură.
 
Când brahmanii se-adună'n conclavuri tăinuite,
Şi-n inimă cresc limpezi imagini şi idei,
Cuvinte potrivite, şi imnuri, şi formule,
Se nasc şi prind viaţă rostite cu temei.
 
Atunci, cei plini de haruri se leapădă de-acela 
În care duhul trage spre zeii cei obscuri, 
În timp ce adunarea grăind sărbătoreşte,
Rosteşte grav versete din Sacrele-Scripturi.
 
Acei brahmani în care nu-i vie sârguinţa,
Şi la mijloc de cale oprescu-se miraţi,
Îşi vor avea-ntreruptă desăvârşirii calea,
Şi nici nu vor ajunge brahmani adevăraţi.
 
Vorbirea lor e seacă, şi trudnică, şi goală,
Nepricepând nimica, nimic nu ne vestesc;
Ca apele din baltă stătute şi bolnave,
Sub care doar miazme amare putrezesc.
 
De brahmanul în care stăpână e virtutea,
Se bucură din suflet întregul său conclav,
El vine-n adunare zîmbind cu modestie,
Cu dârza stăpânire-a războinicului brav,
 
Căci el le dă la ceilalţi din harul său virtute,
Le agoniseşte hrana şi duhul le sfinţeşte,
Şi-n lupta ce brahmanii o dau cu destrămarea
E pavăză acelui pe care îl slujeşte.
 
Dintre brahmani, întâiul sporeşte-n vers cântarea,
Al doilea se rosteşte în ceremonial,
Al treilea recită ştiinţa învăţată
Şi-al patrulea răspunde de-al jertfei ritual.

Texte alese din lirica sanscrită. Tălmăcire de Charlotte Filitti și Ion Larian Postolache. București: Ed. Albatros, 1973, p. 42-46.