Skip to content

XI.1-6.1.II – Cosmogonie

Universul a fost apă, la-nceputuri. Numai apă.
– Val nestăvilit. O undă. Dar supusă unui gând:
”Oare cum, și ce pot face ca să-mi înmulțesc ființa,
Să renasc nemăsurată, înmiindu-mă?” – Curând
A căzut la penitență Duhul-Apei, și asceza
Puse flăcări uriașe în al apelor vâltor,
Și din calda-înnobilare a acvaticei simțire,
Se ivi un ou de aur luminând strălucitor.
Anul pe atuncea însă nu-și hotărnicise chipul;
Nu se cunoștea durata vremii ce curgea în van,
Însă oul luat de valuri a plutit pe fața apei,
Cam atât cât se adună timp în trecere de-un an.
Când se împlini sorocul anului, se sparse oul,
Iar din cojile-i de aur o ființă s-a ivit,
– Prunc de parte bărbătească – primul sâmbur de viață,
Și pe care-apoi urmașii Prajapati l-au numit.
Iată pentru ce: femeia, vaca, iapa, câte toate,
Nasc la timpul scris întocmai, hotărât de Cel-Divin,
Fiindcă însuși Prajapati s-a ivit în zarea lumii
Doar când rotunjindu-și crugul, s-a-mplinit al vremii plin.
Coaja oului de aur neavând nici unde sprijin,
Se mișca pe unda-apei, legii întărind zidirea,
Și-a plutit pe suprafața mărilor și pe oceane,
Tot un an întreg, ducându-și pe sub bezne rătăcirea.
S-a-ncheiat un an; pe ape, pruncul luneca pe valuri,
Când deodată prin stihie, gungurind porni cuvântul
”Bhur”. – Fu cea dintâi rostire ce-o cunoaște Universul,
Și din sacra lui vorbire a luat naștere pământul.
Vorba ”Bhuvah” lin șoptită, a creat pe loc văzduhul.
Cerul se născu când pruncul spuse ”Suvar” și de-atunci,
Iată pentru ce, asemeni cu divinul Prajapati,
La un an începe graiul milioanelor de prunci.
De-o silabă sau de două au fost vorbele pe care
Le rostise Prajapati în străvechiul timp acel,
Însă când putu să spună și-alte mult mai lungi cuvinte,
Împărți în anotimpuri anul; și pe urmă, el, 
Încercă să se ridice în picioare, sub acele
Lumi, pe care le iscase ca un ager creator, –
Pentru asta și copilul după primul an încearcă,
Să se salte pe picioare, singur, fără ajutor.
Pentru-un timp de ani o mie se născuse Prajapati,
Și privea din piscul vremii viitorul, triumfal,
Cum se uită-n zări, departe, fără teamă călătorul,
Când privește peste-o apă, de pe-un mal, spre cellalt mal.
Și cântând pleacă în lume Prajapati. Ars de dorul
De a naște fii dintr-însul, se-afundă în rugăciuni,
Și din rugă luă ființă forța lui de procreere
Ce-l purtă apoi pe drumul Marilor Creațiuni.
I-a creat pe zei. Aceștia i-au ieșit pe rând din gură
Și-i trimise să trăiască într-un spațiu strict din cer,
Pentru că așa-i sortirea: zeii-n cer să locuiască –
Unde-și duce veșnicia tot ce nu e efemer.
Zeii, pentru cer născuții luminau acea tărie,
Și goleau de întuneric cerul cu lumina lor,
Fiindcă însuși Prajapati ce viață le dăduse,
Ca azurul dimineții lumina strălucitor.
Din suflări coborâtoare se născură Asurașii;
Celor ce pământul negru moștenire li s-au dat,
Fiindcă însuși Prajapati ce-i chemase la viață,
Ca un miez adânc de noapte se-arăta întunecat.
Se gândi atunci Divinul întristat peste măsură:
”Iată am creat pământul, rob unui vrăjmaș destin,
Fiindcă n-am știut că-n clipa sfântă a Creațiunii,
Însumi eu aveam ca noaptea sufletul de noapte plin”.
Și-i supusese nimicirii, cu a răului putere
Străpungându-i, și tăindu-i. Însă-n file strămoșești,
Spun că-i numai o legendă nimicirea lor și totul
E-o-mpletire măestrită dpar de mituri și povești.
Spun profeții: ”Prajapati, nu ai dușman pe măsură,
N-ai străpuns nici un Asuras, fiindcă împotriva lor,
Nici măcar o zi din viață nu ți-o petrecuși în lupte,
Tu, al luminilor părinte, tuturor liberator.
Sunt povești, acestea toate. Născocire și legendă,
– Dar atunci când luminoșii zei din tine s-au desprins,
Însuți tu erai lumină; – și din tine izvorâții
Zei toți cu mii de raze, luminau și ei aprins.
Însă când sosi și vremea să-l creeze pe Asura,
Din adâncă-ntunecime Prajapati îl zidi;
Vremii prinsă de-ntuneric i s-au dat ca nume Noapte,
Precum vremii luminoase numele i-l puse Zi.

 

(Texte alese din lirica sanscrită. Trad. de Ion Larian Postolache și Charlotte Filitti. București: Editura Albatros, 1973, p. 13-17)